16 august 1897. În portul din Antwerp, în Belgia, un vas balenier se pregătea de plecare într-o expediție spre o lume necunoscută. Vasul a fost botezat Belgica. Avea o lungime de 34 de metri, o greutate de 270 de tone și făcuse deja câteva călătorii în gheţurile nordului. Nu în explorare de noi teritorii, ci pentru vânătoare de balene şi de foci,
Aceasta a fost prima călătorie care își propunea explorarea regiunii antarctice pe timp de iarnă.
În port, s-au adunat 19 oameni care urmau să se îmbarce pe Belgica.
Comandantul expediției era belgianul Adrien de Gerlache, atunci în vârstă de 31 de ani.
El a ales echipa, în care s-au aflat exploratorul norvegian Roald Amundsen (25 de ani), oceanograful și geologul polonez Henryk Arctowski (26 de ani), meteorologul polonez Antoni Dobrowolski, geofizicianul belgian Emile Danco (28 de ani), naturalistul român Emil Racoviță (29 de ani), medicul, antropologul și fotograful american Frederick Cook.
Toate calele şi încăperile vasului erau pline de cărbuni și de rezerve de haine și de merinde, pentru doi ani şi jumătate. Vasul ducea materii prime, lemn, fier, piei şi alte lucruri, din care, după trebuinţă, se puteau face obiectele cerute de nevoi, la nevoie.
După ce toți biologii cu renume în acel timp au refuzat invitația lui de Gerlache, convinși că își vor găsi moartea pe acel vas „mic și șubred”, profesorul de biologie de la Sorbona, la care a apelat Societatea de Geografie din Bruxelles, l-a recomandat pe Emil Racoviță.
Cu actul de călătorie eliberat, Emil Racoviță s-a îmbarcat pentru Antarctica.
Într-o prezentare a expediției, Emil Racoviță spune:
Au fost odată 19 oameni care au plecat pe un mic şi şubred vas ca să exploreze Polul Sud.
Ei nu erau nici bogaţi, nici puternici, nici renumiţi, dar erau conştienţi de ceea ce se duceau să facă şi ştiau ce-i aşteaptă.
Şi, ajunşi acolo, au înfăptuit greşeli şi au fost pradă slăbiciunilor omeneşti, dar au lucrat cât au ştiut mai bine şi au făcut tot ce au putut.
După plecarea din Belgia și prima oprire a fost în Madeira, nava a pornit spre Rio de Janeiro și Montevideo. În Rio, unde exista o mare comunitate belgiană, echipajul a avut parte de o primire entuziastă.
Norvegianul Amundsen notează în jurnalul lui:
Nu am văzut niciodată într-un singur loc, în același timp, atâtea femei frumoase.
În 19 ianuarie, de pe Belgica se zărește primul munte de gheaţă – aisberg.
În jurnalul expediției, Emil Racoviță scrie:
Printr-un văl de ceaţă, cel dintâi pământ antarctic ce ne era dat să întâlnim ridica spre cer piscuri ascuţite, acoperite de gheaţă şi omăt, cu ici şi colo turnuri de stâncă fioroase.
Iar în tăieturile coastei odihneau munţii de gheaţă şi gheţuri mărunte, albe şi lucii, se legănau pe marea întunecată.
După trei zile, o furtună puternică lovește vasul și totul în jur capătă dimensiuni apocaliptice, cum povestește Emil Racoviță:
Acum totul era întunecat şi tenebros.
Pe sumbrul orizont se desenau siluetele negre ale unor pământuri necunoscute şi ameninţătoare iar întunecimea cerului se întindea apăsătoare peste marea îndoliată.
Doar crestele valurile se luminau de albul smocurilor de spumă şi din timp în timp, aisberguri treceau gigantice şi teribile, aruncând o licărire verde-albăstrie şi zgâlţâite de furia valurilor şi de forţa vântului.
Într-o clipită, suprafaţa mării se încreţi în brazde adânci.
Nouri groşi şi neguri întunecate se rostogoleau prin văzduh, iar urletul vântului se ascuţea trecând prin catargele îndoite de frânghiile zbuciumate.
Pânzele se zbăteau în legături, pocnind cumplit, şi Belgica, necontenit spălată de valuri, cu greu îşi făcea drum în neagra urgie.
Căci totul sta acum cuprins de întuneric.
Pe negrul orizont se desenau contururi negre de ţări necunoscute şi cerul negru acoperea fioros marea cernită.
Gheața era dusă pe vas unde se topea și se folosea ca apă potabilă.
Atunci au trăit primul moment dramatic. Un membru al echipajului a fost luat de apele dezlănțuite. Deși un altul s-a aruncat în apa înghețată, cu o funie legată de mijloc, pentru a-l salva, nu a reușit.
În câteva secunde, a dispărut în adâncul apelor negre. Emil Racoviță notează:
Al cui e rândul acum, ne gândeam noi, şi cine ştie dacă toată expediţia nu e menită să piară în vreun colţ îngheţat al misterioasei Antarctici.
În timpul nopții, a urmat tăcerea mării.
Totul s-a potolit și pe o mare domolită vasul a trecut prin strâmtoarea ce a fost numită cu numele de Gerlache.
Nimeni nu ajunsese vreodată acolo.
După 13 luni, speranța de a mai pleca vreodată de acolo era tot mai firavă.
Racoviță încerca să își înveselească colegii și să le țină moralul ridicat, desenând tot felul de caricaturi.
O nouă furtună răscolește totul în jur, iar după ce se lasă o tăcere apăsătoare, apa se retrage, ghețurile se apropie și prind vasul captiv.
Era începutul lunii martie, anul 1898. Început de toamnă australă, când zilele devin tot mai scurte și frigul stăpânește din ce în ce mai multe ore.
La fiecare oră, făceau observațiile meteorologice. Când puteau, pescuiau animale marine prin gheața marină. Plimbările lungi se făceau pentru a observa păsările și focile care locuiau pe banchiză.
Pe lângă toate acestea, se luptau cu frigul. Și cu teama că vasul se va putea face bucățele din cauza temperaturilor scăzute.
După o toamnă urâtă, urmează o iarnă și mai cumplită. În 18 mai, soarele i-a părăsit pentru trei luni. Tristeţea nopţii polare a început:
Ca umbre ne târam în neîntreruptul întuneric, prin nămolul de omăt ce viscolul clădea pe puntea corăbiei.
În mohorâtele cabine, ghemuiţi lângă sobă, legam în lungi poveşti, prin firul amintirii, ceea ce aveam cu ceea ce lăsasem în ţara soarelui, departe.
Ori, în galbena lumină a lămpii, răsfoiam cu dor în cărţi ce ne vorbeau de soare şi iubire.
Tăcerea a cuprins acum şi cerul şi banchiza; natura întreagă pare împietrită în eternă nemişcare.
Iar tu, pierdut aici, te simţi cuprins de spaimă fără margini, nu îndrăzneşti să te mişti în această nemişcare, nu cutezi să strigi în astfel de tăcere şi inima ţi se strânge în disperare cruntă.
Căci vezi că tot e mort şi rece, căci simţi că nimic nu-ţi e prieten în această splendoare duşmană.
În trista și înfrigurata nemișcare, viața era la limită. Întunericul nesfârșit dăunează și trupului. Anemia îngălbenea fețele și distrugea inimile abătute. În cabine, se spuneau povești care să-i poarte cel puțin cu imaginația spre ținuturi însorite.
Frigul împietrea și vânt, și soare, și speranță. În această atmosferă apăsătoare, echipajul a avut a doua pierdere. Geofizicianul belgian Emile Danco s-a îmbolnăvit și în scurt timp a murit:
Am învelit trupul prietenului nostru într-un mare sac de pânză albă şi i-am legat la picioare o grea povară de fier.
La amiază eram toţi adunaţi în jurul săniei funebre, lângă un larg canal curând format în lanul de omăt.
Luna lucea în cerul întunecat şi plăpânda ei lumină arunca umbre mari şi negre în dosul colinelor de gheaţă, iar vântul sufla aspru şi îngheţat peste capetele noastre descoperite şi plecate.
Şi trupul tovarăşului nostru fu împins în apă; încet se ridică de marginea de gheaţă şi încet se cufundă în neagra urgie a mării.
Niciodată nu ne-a fost aşa de frig la trup, niciodată aşa rece la inimă!
După trei luni de noapte, soarele s-a reîntors și în această lume neprietenoasă:
Nu ştiţi ce bucurie te cuprinde când îl vezi după trei luni de noapte.
E sărbătoarea ochilor şi sărbătoarea inimii.
Speranţa îndată îşi găsi aripi în razele lui calde.
Când speranţa de a ieşi ne părăsise cu totul şi ne pregăteam de a doua iernare, un puternic curent se formă.
Împinşi cu sloi cu tot, trecurăm printre înalţi munţi de gheaţă şi am ajuns într-o regiune unde sloiurile erau mici şi puţin strânse.
Ne-a fost uşor să ieşim de acolo la marginea banchizei.
13 luni. Atât a stat vasul Belgica prins în gheață.
În ziua de 28 martie 1899, Belgica a intrat în portul Punta Arenas.
În noiembrie s-a întors acasă, de unde a pornit în această expediție pentru a descoperi puțin din acea lume necunoscută.
Emil Racoviță rememorează:
Luni de zile de-a rândul am pătimit, dar am avut şi clipe de fericire.
Am trăit mai degrabă rău, este adevărat, dar ce-are a face, fiindcă totuşi am trăit.
Nu e oare de-ajuns pentru a stârni regretul?
Pentru antici, Terra Australis, teritoriul de sud, era un loc pe care ei și l-au imaginat că ar trebui să existe, pentru a echilibra pământurile din emisfera nordică.
O expediție rusească din 1820 a ajuns pentru prima dată în Antarctica și a confirmat existența a ceea ce până atunci era Terra Australis Incognita, necunoscutul pământ al sudului.
Emil Racoviță povestește:
Au fost odată 19 oameni care au plecat pe un mic şi şubred vas ca să exploreze Polul Sud.
Şi s-au întors numai 17, zicându-şi că moartea celor doi sărmani tovarăşi şi propriile lor suferinţe nu vor fi fost cu totul zadarnice, căci au putut adăugi o mică pietricică la edificiul ştiinţei, la acel focar de lumină, de adevăr şi de dreptate ce călăuzeşte omenirea spre timpuri mai bune.
Leagă cu esența din notele de jurnal al lui Emil Racoviță în timpul expediției la Polul Sud.
