„Nu doream nimic altceva decât să trăiesc cu personajele din Război și pace; le iubeam și urmăream viața lor de parcă ar fi fost ființe reale”, mărturisește soția lui Lev Tolstoi, Sofia Andreevna Tolstaia, în Autobiografia ei.
După aproape trei ani de la moartea lui Lev Tolstoi [9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910] , spre sfârșitul lunii iulie 1913, Sofia Andreevna Tolstaia, soția scriitorului, a primit o scrisoare. Era semnată de Semen Afanasevich Vengerov, bibliograf și specialist în istoria literaturii. Acesta i-a cerut să-și scrie autobiografia și să i-o trimită pentru a fi publicată.
Sofia a trimis prima variantă după trei luni. La aceasta, a adăugat noi capitole, așa cum i-a sugerat Vengerov. The Autobiography of Countess Sophie Tolstoia a apărut prima dată în 1922, după trei ani de la moartea Sofiei.
Sofia s-a născut în familia unui reputat medic de origine germană – bunicul ei a plecat din Germania și s-a stabilit în Rusia. Crescută cu guvernantă franțuzoaică, a învățat de mică limbile rusă și franceză. Profesorul pe care l-a avut, rememora despre eleva lui: „Are un talent extraordinar pentru literatură”.
La 18 ani, Sofia Andreevna Bers, după numele de fată, l-a cunoscut pe Lev Tolstoi, ale cărui cărți publicate până atunci le citise. În jurnalul ei, scrie despre două cărți care i-au produs în adolescență „o impresie puternică”, Copilăria lui Tolstoi și romanul David Copperfield al lui Dickens.
După câteva zile de la întâlnirile celor doi, Lev Tolstoi, atunci în vârstă de 34 de ani, scria în jurnalul lui, în 12 și 13 septembrie 1862:
Sunt îndrăgostit, așa cum nu am crezut că e posibil să iubești.
[…]
Sunt nebun; O să mă împușc dacă va mai continua așa. Am fost la ei la o serată; e fermecătoare în tot.
[…]
Mâine, imediat după ce mă trezesc, ar trebui să merg și să-i spun tot ce simt sau să mă împușc.
Înainte cu vreo zece ani, scriitorul nota în același jurnal:
Pentru ultima oară îmi spun: Dacă mai trec trei zile în care nu fac nimic spre folosul oamenilor, mă omor. Ajută-mă Doamne!
Gândul că avea oricând la îndemână o asemenea posibilitate, cu care s-a amenințat destul de frecvent în jurnalul lui, a funcționat se pare de fiecare dată și i-a dat pe de o parte impulsul de a trece la fapte. În privința iubirii, a găsit curajul de a-i mărturisi Sofiei ceea ce simțea.
A doua zi, de dimineață, i-a înmânat tinerei o cerere de căsătorie scrisă. După patru zile, erau logodiți și, după o săptămână, căsătoriți.
SUS, de la stânga: Sofia Tolstaia, Tula, 1866, Portret de Felitsian Ivanovich Khodasevich;
Sofia Tolstaia și Lev Nicolaevici Tolstoi;
Lev Tolstoi, în camera de lucru de la Iasnaia Poliana, fotografie din 1909;
Sofia Tolstaia, la mormântul lui Lev Tolstoi de la Iasnaia Poliana, 1912
Sursă fotografii: Tolstoy and Tolstaya: A Portrait of a Life in Letters, publicată de University of Ottawa Press, 2017
După căsătorie, s-au stabilit la moșia de la Iasnaia Poliana – un domeniu vast, întins pe 380 de hectare –, moștenită de scriitor de la mama lui. A fost locul unde el s-a născut, a copilărit, a petrecut aproape toată viața și a scris nepieritoarele lui romane.
Din prima zi în care a ajuns acolo, rememora Sofia, ea s-a ocupat de administrarea proprietății și de manuscrisele lui ce trebuiau transcrise.
Primii zece ani, din cei 48 cât au stat împreună, până la moartea scriitorului au fost, după mărturisirile Sofiei, „cei mai frumoși”.
Viața tihnită de după căsătorie ce începuse pentru scriitorul care, până atunci, trecuse prin multe experiențe, inclusiv cea a războiului, s-a îmbinat armonios cu cea de creație.
După trei luni de la căsătorie, el nota în jurnal: „Simt o năvalnică nevoie de a scrie ”. Iar la începutul anului 1863, s-a apucat să lucreze la Război și pace.
În autobiografia ei, Sofia Tolstaia povestește:
Acea forță a fost una extraordinară și a creat o operă remarcabilă, ceea ce a făcut ca viața din primii ani ai căsătoriei noastre să fie luminoși, plini de veselie și fericire.
[…]
A început să lucreze cu bucurie și tenacitate la Război și pace, operă pe care nu o numea roman și nici nu-i plăcea când altcineva îi spunea așa.
[…]
Levoșka a scris toată iarna cu neliniște, deseori în lacrimi și durere. După părerea mea, Război și pace trebuie să fie o carte superbă. Orice îmi citește, mă emoționează până la lacrimi.
[…]
Scria greu, îi lua mult timp, făcea nenumărate modificări și corecturi.
Sofia a fost prima cititoare a romanului Război și pace. Pe măsură ce el scria, îi citea „fermecătoare pasaje”. Tot în acea perioadă, le-a citit unor prieteni și oameni de litere fragmente din Război și pace și „cu toții au fost în extaz”.
SUS: Lev Tolstoi lucrează pământul, cu plugul; 1887, Ilya Repin, pictor rus
În acei ani, au dus la moșia Iasnaia Poliana o viață izolată și minunată.
Sofia mărturisește în Autobiografie:
Din acea perioadă, nu îmi amintesc nimic important în viața lumii, a societății sau țării, pentru că totul trecea pe lângă noi; trăiam numai la țară, nu urmăream nimic, nu vedeam nimic, nu știam nimic – nu ne interesa.
Nu doream nimic altceva decât să trăiesc cu personajele din Război și pace; le iubeam și urmăream viața lor de parcă ar fi fost ființe reale.
A fost o viață plină și una de o neobișnuită fericire; cu iubirea noastră reciprocă, copiii noștri și, mai presus de toate, cu acea operă genială, adorată de mine și mai târziu de o lume întreagă, opera soțului meu.
Nu îmi mai doream nimic altceva.
Multe capitole și fragmente au fost transcrise de mai multe ori până la forma finală.
Sofia Tolstaia s-a ocupat de transcrierea manuscrisului, activitatea ei preferată, despre care a scris în jurnal sau în scrisorile trimise soțului ei, când acesta era plecat pentru documentare:
Cât de mult iubeam să transcriu Război și pace.
[…]
Sentimentul că ajut un geniu și un mare bărbat îmi dă putere pentru orice.
[…]
Munca aceasta la Război și pace mă înalță spiritual. Când stau jos și transcriu, sunt transpusă într-o lume a poeziei, iar uneori mi se pare chiar că nu romanul tău este atât de bun, ci eu sunt atât de inteligentă.
[…]
Astăzi am transcris și citit înainte un fragment pe care nu îl citisem încă, și anume partea în care nenorocitul și bătrânul Mack ajunge să-și recunoască înfrângerea și în jurul lui se strâng aghiotanți curioși și aproape că izbucnește în plâns când se întâlnește cu Kutuzov.
Mi-a plăcut enorm și de aceea îți trimit scrisoarea ca să-ți spun despre acest lucru.
[…]
În timp ce făceam transcrieri, eram deseori uimită și nu înțelegeam de ce Lev Nicolaevici corecta sau distrugea ceea ce mie mi se părea extraordinar de frumos și eram tare încântată când revenea și păstra ceea ce distrusese înainte.
[…]
Întreaga mea ființă, tot sufletul meu era adâncit în această muncă de transcriere încât am început să simt singură când ceva nu era bine; de exemplu, repetițiile frecvente ale unui cuvânt, semne de punctuație greșite, lipsă de claritate. I le semnalam lui Lev; uneori era încântat de observațiile mele; alteori, îmi explica de ce trebuie să rămână așa cum le-a scris.
SUS: Lev Tolstoi și soția lui, Sofia, la Iasnaia Poliana, 1907
Artist: Ilya Repin
Război și pace a însemnat pentru Lev Tolstoi o muncă de șase ani. A fost un timp îndelungat în care scriitorul a trecut prin „tortura creativității” și a avut momente de dezamăgire, când s-a îndoit de talentul lui de a scrie.
În 1864, aflat la Moscova, căzuse într-o astfel de stare de incertutidini, după cum reiese dintr-o scrisoare pe care i-a trimis-o Sofia.
Sofia i-a răspuns:
De ce ți-ai pierdut inima pentru tot? Totul te deprimă; nimic nu merge bine.
De ce ți-ai pierdut inima și curajul? Nu ai puterea să te însuflețești singur?
Amintește-ți cât de încântat erai de roman, cât de bine ai gândit totul, și dintr-o dată nu îți mai place. Nu, nu, nu trebuie să fii așa.
Acum, vino la noi, și în loc de zidurile Kremlinului vei vedea pădurea Chepyzh, luminată de soare, și câmpiile… și cu o față fericită vei începe să-mi spui ideile tale pentru carte, îmi vei dicta și inspirația va veni din nou la tine și melancolia se va duce departe.
Așa s-a întâmplat după ce s-a reîntors acasă, notează Sofia.
SUS: Lev Tolstoi, portret în care scriitorul apare stând pe o bancă la moșia lui, îmbrăcat în haine țărănești; c. 1900
Pictură de Ivan Alekseevich Vladimirov | Credit: Williamson Art Gallery & Museum
Prima parte din Război și pace a apărut inițial în serial într-un ziar din Mosocova, Russkii Vyestnik, Mesagerul rusesc. Când Tolstoi a anunțat-o pe soția lui că a vândut prima parte a cărții, aceasta i-a scris că acest lucru, în loc să-i aducă bucurie, i-a adus tristețe:
Mi-a părut atât de rău că ai vândut-o. E groaznic! Gândurile tale, sentimentele, talentul tău, chiar și sufletul tău – vândute!
Sofia a fost cea care i-a cerut, după ce opera a fost integral finalizată, să o publice sub formă de carte și nu în ziare. El a fost de acord și, în 1869, a apărut prima ediție, urmată de cronici entuziaste. La scurt timp, a fost publicată ediția a doua și Lev Tolstoi a devenit, pentru întreaga lume, unul dintre cei mai citiți și mai iubiți scriitori din toate timpurile.
Faima lui Tolstoi a crescut rapid, iar reputația lui ca scriitor a cuprins aproape toate țările și toate clasele sociale.
În cei șase ani în care Lev Tolstoi a scris Război și pace, Sofia Andreevna Tolstaia a născut patru copii, din cei 13 câți au avut, însă opt au supraviețuit bolilor din perioada copilăriei.
Ea s-a ocupat singură de creșterea copiilor. În același timp, a transcris și re-transcris mii de pagini pe care el le-a rescris și șlefuit obsesiv.
I-a fost alături în momentele lui de descurajare, a avut grijă de gospodărie și tot ea a administrat moșia și s-a ocupat de cei care munceau pe proprietate.
Iasnaia Poliana, Poiana luminoasă, este proprietatea unde a trăit Lev Tolstoi și a scris cele două capodopere Război și pace și Anna Karenina.
Domeniul se află la 12 kilometri de orașul Tula și la 200 de kilometri sud de Moscova. În 1921, Iasnaia Poliana a devenit Muzeul Tolstoi. Este administrat de stat și de un urmaș al familiei Tolstoi.
