„Artistul nu e decât interpretul miilor de aspirații, de nostalgii ale celor ce nu pot crea ei înșiși… Visarea mulțimilor anonime creează pe cel ales, pe creator, așa după cum visurile omenești au creat pe zei”, spunea, cândva, Constantin Brâncuși. Venit pe lume la granița dintre două constelații, la 19 februarie 1876, într-o casă simplă, țărănească, din Gorjul oltenesc, într-un sat numit Hobița, copilul familiei Brâncuși a avut parte de o copilărie „grea și o tinerețe și mai grea”.
Scriitorul Victor Eftimiu {24 ianuarie 1889 – 27 noiembrie 1972} mărturisea în amintirile lui că l-a cunoscut „încă din vremea când era un necunoscut cu părul și bărbuța negre”. Mult mai târziu, „când ajunsese un patriarh cu barba albă, în plenitudinea talentului și a gloriei”, Eftimiu l-a vizitat la Paris.
Eftimiu scria:
A plecat să înfrunte viitorul în cetatea care adăpostește cel mai mare număr de pictori și de sculptori, metropola unde se înfruntă, cad sau izbândesc cei ce vor să-și scrie numele pe hrisovul artei eterne și veșnic schimbătoare.
A ajuns la Paris „sărac și necunoscut”, mânat de un vis. După ani, Constantin Brâncuși a povestit:
Am fost trimis şi eu de mic copil la procopseală în lume. N-am pierdut legătura şi nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe tot globul.
A profitat şi arta mea şi m-am salvat ca om.
[…]
Am vrut să fac sculptură și, tot pentru că am vrut eu, am ajuns la Paris.
Copil fiind am visat întotdeauna că zbor în copaci și în cer. Am rămas la nostalgia acestui vis și de 45 de ani fac păsări. Nu pasărea vreau s-o redau, ci harul ei, zborul, elanul. Nu cred că am să reușesc vreodată.
[…]
Iubesc ceea ce se înalță.
„Întraripările” s-a înfăptuit cu vise și eforturi:
Cu mâinile lui binecuvântate, care în atelierul de acasă frământau argila, tăiau piatra și lustruiau metalul, el spăla în beciuri și restaurante, farfurii și pahare sau făcea pe țârcovnicul, măturând capela românească de la Paris, curățind sfeșnicele de mucuri și frecând cu prafuri vrăjite candelele și cădelnițele de argint ale bisericii din rue Jean de Beauvais.
„Și-a întrecut propriile visuri de împlinire”, „a tras brazdă nouă și adâncă, a deschis căi neumblate”, în arta sculpturii ce a început cu a fi podoabă și s-a dus spre infinit:
Încă din vechime, sculptura a fost complinire, o podoabă a arhitecturii.
Divinitățile egiptene, frizele Partenonului, statuia lui Zeus și a lui Iupiter – zeul cu două nume –, a fiicei sale, fecioara înțeleaptă și războinică, Pallas Atena, sfinții tăiați în granitul catedralelor medievale, monumentele ecvestre ale imperatorilor latini sau ale condotierilor din Renaștere, capodoperele lui Michelangelo sau Rodin se profilau pe ziduri de temple sau de parcuri și piețe armonic desenate, primeau, fără s-o mai redea, lumina soarelui, ornau temple și palate, totdeauna corolar al monumentului arhitectonic.
Cu vremea, sculptura s-a despărțit de arhitectură ca ramura de trunchi. A devenit o artă independentă.
Portretul de marmură și bronz, statueta sau bibeloul au părăsit templul pe al cărui zid se profilau, palatul pe care îl îmbogățeau, ca să împodobească interioarele celor înstăriți.
Omul sărac se mulțumea cu ghiveciul de lut copt, cu urciorul și oala înflorată.
Paralel cu colosul din Rodos își cereau viață figurinele de Tanagra.
De la Fidias și florentinul cu nasul turtit până la Benvenutto Cellini și Canova, de la Bourdelle până la miniaturiști, turnătorii de reliefuri au variat la infinit temele și proporțiile operei lor, dând artei aride și migăloase a sculpturii importanța și strălucirea ei milenară.
Cu obsesia stilizării intra Brâncuși în atelierul lui. O frământare continuă pentru a simplifica, a desăvârși. O singură lucrare putea cunoaște zeci de variante:
…mi-a arătat odată, în atelierul de la Paris, o serie de ediții ale aceleiași lucrări, opt sau nouă variante.
Opera inițială era de o perfecțiune incontestabilă, respectând toate regulile academice.
Pe măsură ce frământa în lut o nouă ediție, el o simplifica, tinzând spre stilizare, sinteză și abstracție.
Rămas la primele forme ale creației sale, Brâncuși ar fi fost un mare sculptor clasic.
Oprindu-se la a patra sau la a cincea interpretare a aceluiași model, a fost un mare sculptor modern.
Ajuns la realizarea supremă — și pe care n-o puteam înțelege decât referindu-mă la variantele anterioare —, el a devenit statuarul cel mai original al epocii, unanim apreciat de specialiștii celor două emisfere.
Dar câtă trudă, câtă migală până să-și atingă idolul, până să-și impună originalitatea, personalitatea. Câte dușmănii, câte ironii nu i-a fost dat să stârnească!
Arta, pentru Brâncuși, avea zeci de înțelesuri, rosturi, subtilități.
În Așa grăit-a Brâncuși, Sorana Georgescu-Gorjan, fiica inginerului Ștefan Georgescu-Gorjan, cel care a fost și șeful proiectului Coloana Infinitului, a strâns zeci de vorbe, gânduri brâncușiene.
Arta putea să fie „jocul între frumos și urât, un joc insesizabil prin rațiune”, „o oglindă în care fiecare vede ce gândește”, „o taină – o credință”, dar „nu o formulă”. Fiindcă atunci când se face „după o teorie, e falsă”.
Victor Eftimiu rememora:
Această materie nobilă care e marmura n-are nevoie să fie cioplită, ci numai lustruită: trăiește prin propria frumusețe! mi-a spus sculptorul, mângâind piatra rotundă și lucie.
Prin artă, nu se oferă „o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea adevărată, în singura realitate valabilă”.
Menirea ei, credea Brâncuși, este „să odihnească și să vindece contrarietățile interioare ale omului”, „să vindece rănile”, „să ofere uitarea”.
Ea trebuie să fie „numai bucurie”, iar „odată scăpată de religii și de filosofii, arta devine singura posibilitate de a salva lumea. Arta este scândura care te salvează după naufragiu”.
Mai presus de toate, „săpând necontenit fântâni interioare, am dat de izvorul vieții fără de moarte și al tinereții fără bătrânețe. Așa e arta: tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.
Arta modernă merge „pe propriile picioare”, creată cu bucurie:
Nu există artiști ci numai oameni care simt nevoia să lucreze în bucurie, să cânte asemeni păsărilor. De îndată ce apare artistul, arta dispare.
După ce „necunoscutul cu părul și bărbuța negre […] ajunsese un patriarh cu barba albă, în plenitudinea talentului și a gloriei”, a urmat o nouă vizită în atelierul sculptorului.
Victor Eftimiu își amintea:
Atelierul îi era supraîncărcat de reproduceri ale lucrările sale, vechi și noi, care, mai ales cele noi, pe mine mă contrariau ca pe orice om învechit.
Dar, părăsind acea încăpere apăsătoare, grea de originalitate, de o tulburătoare poezie și personalitate, n-am mai putut contempla decât cu indiferență statuile din parcurile și bulevardele pariziene, atât mi se păreau de prăfuite, de ruginite, de anodine în migala amănuntelor inutile, obositoare, în uniformitatea lor academică.
Contemporan cu Auguste Rodin {12 noiembrie 1840 – 17 noiembrie 1917}, Antoine Bourdelle {31 octombrie 1861 – 1 otombrie 1929}, Aristide Maillol {8 decembrie 1861 – 27 September 1944}, Brâncuși „și-a tăiat cărarea proprie”.
Victor Eftimiu despre arta lui Brâncuși:
Părăsind ornamentațiile materiei, s-a avântat în spiritualitate.
A urmărit simplicitatea geometrică, stilizarea, sugestia, cu imensele ei perspective, dincolo de perfecțiunea clasică. Închisă în propriile ei orizonturi, perfecțiunea stăvilește peregrinările imaginației.
Sufletul contemplatorului nu mai are ce adăuga viziunii artistului creator.
Dând tot, acesta a răpit admiratorului posibilitatea de a adăuga operei de artă ceva din propria sa reverie, din contribuția de creație neînfăptuită ce vibrează în orice spectactor, lector sau pasionat al muzicii.
Fără acompaniamentul lor sufletesc, fără tributul lor de sensibilitate, opera de artă încetează a mai fi poezie, aură, apoteoză.
Mai are arta lui Brâncuși aura trecutului, a mileniilor de încercări plastice ale poporului care, în străfunduri de vremi și de continente, tăia cu barda lemnul de stejar, după ce străbunii fulgeraseră cu silexul stâncile cavernei ancestrale, populându-le cu profiluri de vietăți silvestre.
Arta lui Brâncuși este o eliberare de tot ce ne-au învățat și ne-au impus secolele, o reîntoarcere la vigoarea și la candoarea primitivă.
E colaborarea dintre artist și oglinda lui, spectatorul, e fuziunea demiurgului cu omul simplu, tinzând să devină el însuși demiurg, dacă nu printr-o genialitate constructoare, măcar prin dăruirea totală, prin adaosul său propriu, prin înfrumusețearea operei de artă cu toate frumusețile pe care le-a râvnit el însuși și n-a fost în stare să le dea viață.
Artistul nu e decât interpretul miilor de aspirații, de nostalgii ale celor ce nu pot crea ei înșiși…
Visarea mulțimilor anonime creează pe cel ales, pe creator, așa după cum visurile omenești au creat pe zei.
Completează cu vizita lui Anaïs Nin în atelierul lui Brâncuși, așa cum a povestit-o în jurnalul ei, adaugă căutarea esenței, combină cu o poveste despre rara frumusețe a Voronețului.
