În decembrie 1897, Bazil Assan (Bazil George Assan, 1860 – 1918), inginer mecanic și om de afaceri din București, a pornit într-o călătorie în jurul lumii, prima de acest fel făcută de un român.
Voiajul lui a durat cinci luni și a avut și o „parte practică, mai puțin atrăgătoare”, cum a povestit mai târziu Assan într-o conferință. Prezentarea călătoriei lui a fost publicată ulterior în Buletinul Societății Geografice din România.
Ca om de afaceri prosper, primul scop al călătoriei a fost unul economic, de stabilire a unor posibile relații comerciale cu anumite țări, explică istoricul George Potra. În același timp, Bazil Assan, proprietar de mori și de fabrici de uleiuri, a urmărit „să își apropie tot mai multe cunoștințe tehnice”, care i-au fost de folos pentru îmbunătățirea și modernizarea fabricilor pe care le avea în București.
Una dintre destinațiile cele mai atrăgătoare pentru el a fost Asia, cu toate cutumele ei fascinante pentru un european.
Date și detalii deosebite a lăsat despre Japonia de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Assan a povestit despre orașele vizitate, traiul japonezilor din acea epocă, tradițiile și educația lor, felul lor de a fi, de a trăi, de a vedea viața, lumea, oaspeții.
Călătoria lui Bazil Assan în Japonia a început de la Kobe, după un voiaj pe mare de câteva zile, de la Shanghai. El povestește:
De la Shanghai la Nagasaki, primul port japonez deschis comerțului european, traversarea e foarte periculoasă și se face în trei zile, după care se intră în strâmtoarea de la Shimonoseki, în marea interioară a Japoniei, unde se desfășoară peisaje încântătoare.
Kobe era în acea perioadă „unul dintre cele 19 porturi deschise comerțului internațional”. Ca să poată călători prin Japonia, trebuia, ca orice călător din Europa, să dețină „un pașaport japonez liberat prin garanția consulului european”.
Bazil Assan explică:
Dacă n-ai pașaport japonez eliberat prin garanția consulului european, nu poți pleca din Kobe în interiorul țării și nu ți se eliberează bilet de drum de fier.
România neavând relații consulare cu Japonia, și eu, în lipsa unei scrisori oficiale, a trebuit să merg din consul în consul spre a obține favoarea de a pătrunde pe teritoriul japonez.
Consulul francez mi-a acordat cererea mea cu condiția să înapoiez pașaportul din momentul în care voi părăsi Japonia.
În această „țară pasionantă”, a vizitat vreo zece orașe despre care scrie:
Toate se aseamănă unul cu altul, casele sunt mici, de lemn, din cauza cutremurelor, care se repetă aproape zilnic. Eu am simțit trei cutremure, celelalte au fost mici.
Se zice că o casă nu durează mai mult de șase ani, din cauza deselor incendii și cutremure.
Orașul Osaka avea atunci, după cum scria Bazil Assan, 480.000 de locuitori și era supranumit „Manchesterul Japoniei”, datorită numeroaselor fabrici.
Călătorul român a vizitat acolo „fabrica de chibrituri, de țesătorii de mătase și monetăria, unde se bate moneda necesară celor 43 de milioane de japonezi”.
El observă:
Monedele găurite în mijloc pentru a fi înșirate pe sfoară s-au abandonat.
Kyoto, vechea capitală a Japoniei, avea atunci 320.000 de locuitori și „este cel mai japonez oraș din Japonia”.
Bazil Assan îl prezintă:
Acolo se fac cele mai frumoase broderii pe mătase, porțelanuri, cloisonné, etc. și, dacă ești amator, te poți ruina cumpărând obiecte de artă și curiositate.
În vremea călătoriei lui Assan, împăratul a fost Meiji (l-a menționat cu numele primit la naștere, Mutsuhito).
Bazil Assan precizează că „este foarte modernizat”:
La curte s-au abandonat frumoasele costume japoneze pentru cele europene și poporul urmează acest urât obicei, astfel că e un contrast a vedea pe stradă oameni în costume de mătase cu pălărie europeană și cu galenți în picioare.
De la Yokohama la Nikkō, în jur de 200 de kilometri, „sunt 7 ore de drum de fer”.
Căile ferate aveau atunci o lungime de peste 3000 de kilometri, cu cale îngustă, și, în ciuda faptului că trenurile aveau locomotive puternice, „merg încet, 30 kilometri pe oră”, notează călătorul.
Despre Nikkō scrie:
La Nikkō sunt cele mai celebre temple.
Acolo e loc de pelerinaj și natura e încântătoare. «Cine n-a văzut Nikkō, nu cunoaște frumusețea», zic japonezii.
„Japonia este o țară de artiști, gustul florilor e pasiunea națională”, spune Bazil Assan și amintește de floarea asociată tronului Japoniei, crizantema. Tronul Crizantemei {皇位, kōi, tronul imperial} este denumirea dată tronului imperial japonez, deoarece Mon sau emblema heraldică reprezintă o crizantemă cu 16 petale, folosită din epoca Kamakura {1185–1333}.
Despre hotelurile din Japonia, Assan menționează:
În hotelurile japoneze, europenii nu sunt primiți cu plăcere, din cauza manierelor noastre care par urâte în ochii lor.
Europeanul, zic ei, intră cu picioarele murdare pe covor, scuipă pe parchet și nu e politicos cu servitoarele.
Trebuie, mai întâi, să-ți scoți ghetele sau să pui picioarele în niște saci de pânză și apoi să intri în hotel, unde hotelierul, cu tot personalul, te primește în genunchi.
[…]
Camerele hotelului sunt mari și foarte curate. Nu există mobilă, numai vaze cu flori, tablouri și paravane.
Patul e înlocuit printr-un covoraș sau saltea subțire; ți se dă o pernă de lemn și un halat gros, care servește drept plapumă.
[…]
Geamurile sunt înlocuite prin hârtie subțire, care produce o lumină difuză, foarte agreabilă în odaie.
Ușile n-au chei, căci hoții nu se fac în Japonia. Un furt mai mare ca 50 de franci se pedepsea cu moartea.
Despre felul cum se preparau mâncărurile, cum erau servite și alte detalii gastronomice, Assan relatează:
Prepararea alimentelor se face pe niște mangale, în fața fiecăruia, și toate felurile se servesc deodată, pe măsuțe de lac mici.
Toți stau în genunchi, mănâncă cu două bețișoare, fără lingură și furculiță.
Grăsimea de pește întrebuințată în locul untului și lipsa de pâine m-au împiedicat să apreciez la justa ei valoare arta culinară japoneză.
Lista mâncărurilor se compune cam din supă de legume cu multă ceapă, orez fiert cu băcățele de pui, însă fără oase, legume cu pește, ceai, pâinea nu există, este înlocuită cu orez la discreție.
Ca băutură, saké, vin făcut din orez, ape minerale și alte mărci japoneze, precum și bere locală bună.
[…]
Dacă nu te poți obișnui cu bucătăria lor, trebuie să angajezi un bucătar să-ți gătească europenește…
Bacșișurile se dădeau hotelierului și nu celor care serveau, iar banii se ofereau „înveliți în hârtie” și nu în mână. Assan povestește:
Trebuie să nu uiți a adăuga câteva cuvinte amabile; atunci tot personalul face adânci complimente, hotelierul pronunță un discurs pentru ca să se scuze că totul n-a fost așa de bun, după cum nobilul vizitator ar fi avut dreptul să o pretindă.
Apoi ești acompaniat la o distanță proporțională cu importanța bacșișului și cu modul cum te-ai purtat în hotel.
Pe drumurile din Japonia, „nu vezi cerșetori”, iar atunci când „întâlnești câte un orb care își deschide calea cu o nuia lungă de bambus, acela nu e cerșetor, ci maseur”.
În familia japonezilor de atunci, „autoritatea bărbatului este regula unică”, ceea ce însemna că „el divorțează când voiește și când femeia lui a încetat să-i placă”. Assan adaugă și câteva date:
În 1896, au fost 330.000 de căsătorii și 118.000 divorțuri, un divorț la trei căsătorii.
Motivele de divorț sunt: sterilitatea, gelozie prea mare, nesupunerea femeii către părinții bărbatului, limbuție prea mare.
Dar oricare ar fi motivul, copiii rămân ai bărbatului, ceea ce face ca multe mame să prefere a trăi rău și a nu divorța, căci nu și-ar mai revedea copiii.
A fost și la spectacole și a găsit că teatrul japonez era „făcut cu artă, cu gust, cu realism”. La Yokohama, exista o stradă numită „strada teatrelor, foarte originală prin afișele, steagurile, ce fiecare teatru expune spre a atrage publicul”, observă Assan.
Pentru o lojă la teatrul Meiji-za din Tokyo, construit prima dată în 1873, unde erau „cei mai mari artiști”, se plăteau 7 dolari sau 17,5 lei. Într-o lojă încăpeau 4 sau 6 persoane. Cât timp dura un spectacol, adică 10 ore, de la ora 10 dimineața până seara la ora 8, japonezii stăteau în genunchi și nu pe scaune. Europenii, însă, primeau scaune.
Teatrul e o adevărată școală și piesele ce le-am văzut aveau subiecte morale și instructive.
[…]
Când intri în teatru, trebuie să părăsești ghetele sau să încalți niște pantofi de pânză. Japonezii părăsesc la ușă galenții lor de lemn și intră în ciorapii de pânză de bumbac.
[…]
Este original a vedea la intrarea teatrului o colecțiune imensă de încălțăminte variate, însă niciuna din piele, material neuzitat în Japonia, unde nu există vite și unde articolele de piele sunt foarte rare și scumpe.
Europenilor nici nu le era permisă intrarea în teatre, dacă nu veneau acompaniați de un japonez, care să garanteze că nu vor face murdărie și nu vor scuipa pe jos, japonezii considerând pe europeni ca pe niște oameni cu obiceiuri proaste și rău deprinși.
Pe acele vremuri, teatrele erau frecventate mai mult de nobili, care intrau cu ambele lor săbii și adesea provocau scandaluri.
Guvernul a oprit ca «samuraii» să intre cu săbiile în teatre și, de atunci, nobilimea nu a mai frecventat așa mult teatrul, care a devenit mai «popular».
Deoarece spectacolele țineau ore bune, oamenii mergeau pregătiți cu cele necesare. Ei mâncau și preparau ceaiuri cât stăteau în teatru. De acolo, puteau cumpăra fructe sau pesmeți.
Angajate de la teatru le aduceau mangale cu cărbuni de lemn aprinși și acoperiți cu cenușă spre a avea ceaiul cald tot timpul.
Japonezii beau ceaiul „fără zahăr, în niște cești mici fără mâner, iar ceainicul este din porțelan”.
Copiii erau duși la teatru de la vârsta cea mai mică.
Assan remarcă:
Ceea ce dă o animație neobișnuită între acte: căci, îndată după lăsarea cortinei, copiii încep a se juca printre loji, a se lua la luptă, a năvăli împreună cu oamenii mari pe scenă, trecând pe sub cortină, spre a asista la schimbarea decorurilor.
Tot între acte se mănâncă mai cu animație și se conversează foarte intim, scene care dau ocazia unui spectator străin a face un bun studiu de moravuri.
În Japonia, totul e „mic, drăguț, delicat”. Cu o excepție, amintește Bazil Assan:
Formidabilii luptători numiți sumo, de care japonezii sunt atât de mândri.
Japonezii descoperiți de Assan sunt „progresiști” și oferă un exemplu:
Sunt peste 800 de publicații periodice [în România erau atunci în jur de 200].
În anul 1898 au apărut 26.965 de volume, dintre care numai 642 cu romane, deoarece japonezii consideră nedemn de ei a se ocupa cu scrierea romanelor.
Ei preferă operele istorice, științifice și filosofice.
