O călătorie cu Maestrul Leonardo din Florența, cum l-a numit ducele de Milano pe Leonardo da Vinci, cel puțin una imaginară, este astăzi o provocare frumoasă a minții.
În urmă cu peste o jumătate de mileniu, cei care au făcut această călătorie cu tânărul pe atunci Leonardo probabil l-au privit pe acesta ca pe un om „cam ciudat”.
În cartea Da Vinci’s Ghost, jurnalistul și autorul american Toby Lester scrie despre această călătorie:
În ziua de 18 iunie 1490, câțiva călători au pornit de dimineață din Milano spre Pavia, un orășel situat cam la 45 de kilometri distanță, spre sud.
Încă de atunci, în Pavia era o universitate de mai bine de un secol.
Un drum bătut bine lega cele două orașe, iar călătoria acelui grup promitea a fi una cât se poate de plăcută – o primăvară târzie zburda în acea zi pe înverzita câmpie a Lombardiei.
Călătoria a durat câteva ore și le-a permis drumeților să admire pajiștile înflorate, să se scufunde în aerul proaspăt de la țară și să pălăvrăgească vrute și nevrute.
Când au ajuns la Pavia, au tras la un han unde probabil au fost așteptați și întâmpinați de hangiu.
„La urma urmei”, explică autorul, „doi dintre aceștia au fost trimiși acolo de nimeni altul decât de Ludovico (Ludovic) Sforza, duce de Milano, a cărui stăpânire includea Pavia și se întindea și mai departe”.
Înainte cu câteva zile, ducele de Milano a vizitat Pavia, unde, în urmă cu doi ani, începuse construirea noii catedrale a orașului. Lucrările continuau și cei care le supravegheau i-au cerut „cu insistență” ducelui să le trimită „inginerul din Siena”, angajat atunci pentru catedrala din Milano.
Reîntors la Milano, ducele i-a scris secretarului său:
Trebuie să iei legătura cu acest inginer și să aranjezi să meargă la Pavia ca să vadă construcția.
Specialistul solicitat insistent de constructori era Francesco di Giorgio Martini (1439 – 1501), arhitect, inginer, pictor, sculptor, scriitor, unul dintre cei mai apreciați și renumiți experți în arhitectură din acea perioadă.
Ducele a mai menționat în scrisoarea lui către secretar să mai fie trimiși încă doi experți aleși de el. Unul era Giovanni Antonio Amadeo (1447 – 1522), un cunoscut arhitect și inginer care lucrase și cu Francesco.
Al doilea specialist propus – numit ‘Maestrul Leonardo din Florența’ – le era tuturor necunoscut, prin urmare alegerea ducelui le-a părut tuturor bizară. Acesta era un pictor și sculptor florentin, în vârstă atunci de 38 de ani, stabilit la Milano și fără experiență în arhitectură.
După două zile, secretarul îl anunță pe duce că Francesco poate pleca în opt zile, însă Amadeo nu îl poate însoți, fiind ocupat cu un alt proiect.
În schimb, Leonardo și-a exprimat „un imens interes să-l însoțească la Pavia pe Francesco”.
Secretarul notează: „«Maestrul Leonardo din Florența» este întotdeauna pregătit, oricând i se cere ceva. Dacă îl trimiteți pe inginerul din Sienna, atunci negreșit va merge și el”.
După opt zile, Francesco din Sienna și Leonardo din Florența au pornit pe drumul spre Pavia, alături de câțiva colegi aduși de arhitect.
Toby Lester scrie:
Oricine din acel grup, dacă ar fi fost întrebat despre care dintre cei doi bărbați se va scrie și aminti după cinci secole, ar fi dat atunci cel mai firesc răspuns: marele Francesco.
Încă de la jumătatea acelui secol se spunea despre di Giorgio că a contribuit la dezvoltarea arhitecturii din Italia mai mult decât legendarul Filippo Brunelleschi {arhitect, 1377 – 1466}.
[…]
În perioada în care a mers și a stat la Milano, Francesco a fost probabil cel mai căutat consultant în arhitectură din întreaga Italie.
Cam din această perioadă, s-a păstrat și una dintre cele mai mai vechi descrieri despre Leonardo.
Aceasta se bazează pe amintirile unui pictor care l-a cunoscut pe Leonardo la Milano:
Era foarte atractiv, bine proporționat, grațios și chipeș.
Purta o tunică roz, scurtă, până la genunchi, în timp ce cei mai mulți îmbrăcau veșminte lungi.
Avea părul frumos ondulat, aranjat cu grijă, ce îi cădea până la mijlocul pieptului.
Un alt artist din vremea respectivă, care îl întâlnise pe Leonardo, l-a descris ca pe un bărbat cu „o fire curtenitoare, cultivată și generoasă”.
Unul dintre primii biografi ai lui da Vinci menționa că „era atât de plăcut în conversație încât câștiga toate inimile”.
Toby Lester completează:
În drumul celor doi de la Milano la Pavia, parcurs în câteva ore bune, Leonardo ar fi putut avea suficiente ocazii pentru a-i arăta lui Francesco o altă latură a personalității lui, și anume pasiunea lui pentru glume.
Pe unele le avea notate în blocnotesul de care nu se despărțea și, probabil, le folosea ca să spargă gheața atunci când întâlnea un nou coleg artist.
Fără îndoială, lui Francesco nu i-a putut scăpa una dintre trăsăturile de bază ale tovarășului său de drum: veșnica preocupare de a vedea și surprinde tot ce se petrecea în jurul lui.
Nota detaliat fiecare scenă observată ce l-ar fi putut interesa ca artist.
Nu ar fi surprinzător ca Francesco să-l fi privit și el destul de buimac pe tovarășul lui drum, o impresie care, posibil, a trecut destul de repede.
Lester explică:
Mintea lui Leonardo hoinărea la fel de mult ca ochii lui ce nu stăteau locului o clipă.
La Milano, cei care îl cunoșteau pe Leonardo fie îl admirau, fie îl batjocoreau, pentru preocupările lui vaste, din tot felul de domenii, dar și pentru perseverența cu care dorea să afle tot ce se poate despre un subiect care îl interesa – și pentru a se lămuri nu ezita să caute texte și specialiști care îi puteau oferi informațiile dorite.
Unul dintre lucrurile de care, se pare, nu se despărțea niciodată era carnetul pentru diferite însemnări zilnice. Toby Lester scrie:
Ori de câte ori ceva îi atrăgea atenția deschidea din obișnuință carnețelul cu notițe pe care îl purta agățat la brâu și începea să facă schițe cu o virtuozitate uimitoare.
[…]
Leonardo își iubea carnețul cu notițe și schițe și chiar le recomanda artiștilor să poarte unul permanent cu ei.
[…]
Ni l-am putea imagina în drum spre Pavia cum îi explica lui Francesco rostul carnetului lui de note și cum îi sugera că ar trebui și el, de asemenea, să poarte unul.
Într-unul din carnetele lui – a avut cel puțin 45 – Leonardo da Vinci notează:
Din zorii zilei, aerul este umplut cu imagini fără număr pentru care ochiul acționează ca un magnet.
[…]
În timp ce mergi, observă și notează permanent, analizează împrejurări și comportamentul oamenilor în timp ce vorbesc și se ceartă, sau râd ori se iau la bătaie; acțiunile oamenilor înșiși sau ale trecătorilor care intervin sau privesc.
Și notează-le repede într-un carnețel pe care ar trebui să îl ai tot timpul la tine…
Aceste lucruri ar trebui să fie păstrate cu grijă, pentru că formele și pozițiile obiectelor sunt infinite încât memoria este incapabilă să le rețină pe toate.
În Da Vinci’s Ghost , autorul a inclus și o listă cu numeroase subiecte din diferite domenii și lucruri de făcut notate de Leonardo într-unul dintre carnețelele lui, cam cu un an înainte de călătoria la Pavia.
Genialul gânditor avea tot felul de preocupări:
• Măsurători – Milano și suburbii.
• O carte despre Milano și bisericile sale ce se găsește la papetăria în drum spre Cordusio.
• De ajuns la Messer Fazio {profesor de medicină și de drept din Pavia} ca să îți arate despre proporție.
• De vorbit cu un călugăr de la o mănăstire benedictină din Milano ca să-ți arate De ponderibus {un text medieval despre mecanică}.
• De găsit un specialist în hidraulică și de cerut să explice cum se repară o încuietoare, o moară în manieră lombardă.
• Să încerc să obțin textul lui Vitolone {Vitello sau Witelon, în poloneză, menționat de Leonardo – Vitolone; azi numele lui apare în latină Vitello Thuringopolonis, de obicei doar Vitello. A fost călugăr interesat în mod special de filozofia naturală; lucrarea la care face referire Leonardo este Perspectiva, un tratat despre optică scris între anii 1270 și 1274 care se afla în bibliotecă la Pavia.}
Toby Lester comentează și concluzionează cu privire la „notele” lui Leonardo:
Aceste note îl arată pe Leonardo într-o necontenită sete de informații, cu o minte avidă de cunoaștere.
[…]
Însemnările lui ne ajută de asemenea să explicăm de ce Leonardo a fost atât de nerăbdător să călătorească la Pavia cu Francesco în 1490: este clar că pentru el orașul însuși reprezenta o sursă valoroasă atât de specialiști, cât și de cărți pe care dorea să le consulte.
Și ce persoană mai bună decât Francesco, unul dintre marii arhitecți, ingineri militari și experți în hidraulică din Italia, ar fi putut găsi ca să discute atâtea subiecte interesante?
