La 31 ianuarie 1885, Vasile Alecsandri a fost numit „trimis extraordinar și ministru plenipotențiar” în Franța. Din Paris, „orașul în care orice întâmplare se învechește în puține zile”, unde se afla sediul legației, a trimis zeci de scrisori unor prieteni „vechi și adevărați”, cum îi numea. Printre aceștia, Iacob Negruzzi și Alexandru Papadopol Calimah. Parisul lui Alecsandri era frumos, dar „cerea multe”.
În 1904, după 14 ani de la moartea lui Alecsandri, a fost publicat un volum cu o parte din corespondența din perioada pariziană. Multe scrisori au fost trimise când a îndeplinit funcția oficială la Paris, o activitate care, după cum mărturisea, îi dădea multe bătăi de cap. Ceea ce îl supăra și mai mult, era faptul că nu mai avea timp să scrie și să se dedice literaturii.
Lui Alexandru Papadopol Calimah, istoric, îi mărturisea:
Eu, vai de mine, m-am păcălit părăsind câmpul înflorit al literaturii și intrând în cel ghimpos al diplomației. Biata muza mea, stă culcată și adormită adânc într-un portofoliu, unde mă tem că-și va găsi mormântul.
[…]
Nu-și poate cineva închipui, în țară, cât lucru este în legațiunea de la Paris.
[…]
Uf! de-aș fi știut ce mă așteaptă, aș fi rămas liniștit la Mircești.
Despre oraș și traiul pe care îl ducea acolo, Alecsandri îi povestea:
Parisul e frumos, dar scump peste măsură, și cere multe condiții pentru a ne încânta: bani, sănătate și tinerețe.
Afară de acestea, el e orașul cel mai ostenitor… Prefer un orășel pe malul Mediteranei.
[…]
În Paris… ai putea s-o crezi? duc o viață foarte monotonă, căci nu alerg nici pe la concerte, nici pe la teatre.
Petrecerea mea favorită consistă a avea câțiva prieteni la masă…
După o vacanță petrecută în țară, la 18 octombrie 1886, cu Express-Orient, s-a reîntors la Paris. Tot lui Papadopol Calimah îi povestea cum a fost reîntâlnirea cu orașul:
Ploaie cu cofa! Luminile fanarelor se răsfrângeau în bălțile de pe ulițe, și bieții cai trăgeau trăsurile, uzi, obosiți, cu urechile pleoștite, pe când vizitiii, pătrunși de ploaie, se încălzeau bătând cu bicele pe bietele vite, mai puțin vite decât ei!
Ajungând acasă, rue Murillo 11, am găsit apartamentul plin de fum…
[…]
Închipuiește-ți impresia încântătoare ce am avut la primul pas!
Am înjurat surugiește și climă și oraș și orășeni și de atunci ploaia urmând a cădea fără încetare de două zile, am urmat și eu sudalmele… dar ce folos?
Nici o rază de soare nu a avut milă de mine până acum și nu s-a arătat ca să-mi potoale inima. Strănut, tușesc și crap de ciudă, iată în scurt ocuparea mea principală de când am debarcat în acest Cafarnaum deșănțat care farmecă atât de mult pe compatrioții noștri.
În preajma sărbătorilor din decembrie, anunța:
Acum, în ajunul anului nou, Parisul pare un adevărat furnicar ce foiește pe străzi de-a lungul magazinelor. Nu poți trece prin gloata înghesuită pretutindeni, încât oamenii cuminți renunță de a mai ieși pe bulevarde.
Înțelegi bine că și eu sînt din numărul acestora.
După un an și după cele trei luni de vacanță, în decembrie 1887, „prin neguri dese și prin câmpii acoperite cu omăt”, a ajuns din nou în capitala Franței. De acolo, scria nostalgic la ceea ce lăsase în urmă:
Am găsit Parisul pierdut în pâclă, glodos și rece.
Unde-i cerul și orizontul de la Mircești?
Peste doi ani, într-un alt decembrie, i-a trimis prietenului său, aflat în țară, o altă scrisoare dintr-un Paris pe care îl vedea atunci înhobotat de cenușiu și tristeți:
Îți scriu sub o lumină surie și tristă care mă face a zări literele mele ca printr-un văl subțire, astfel e de deasă negura ce a înhobotat Parisul de mai multe zile.
Sub ferestrele mele trec umbre de trăsuri, umbre de oameni, umbre de călăreți care apar și dispar producând o fantasmagorie din cele mai curioase.
Copacii desfrunziți se înșiră ca niște scheleturi negre cu brațele ridicate spre cer și implorând o rază de soare.
Alături Sena curge, pătrunsă de frig și luptându-se contra înghețului și din când în când lunecă pe suprafața ei vapoare cu călători învinețiți și strânși în spate.
Spectacolul insuflă fiori și inspiră cugetări întristătoare asupra modului greșit cum a fost creată lumea bântuită de stihii, vânt, umezeli, ger, neguri, camere de deputați, jurnalistică mincinoasă, etc. etc…
Nu era mai simplu, decât a inventa iarna cu viscole, toamna cu ploi, vara cu arșițe, să fi lăsat omenirea a se bucura de o vecinică primăvară, poleită cu soarele, viața și podoaba vieții?
Completează cu povestea de iubire dintre Vasile Alecsandri și Elena Negri: „Fericiți cei ce se iubesc!”; călătorește cu Alecsandri la Constantinopolul de la 1845; adaugă istoria construirii turnului care a devenit un simbol al Parisului și provocările lui Gustave Eiffel.
