„Deși cânta mereu pădurea, munții, marea și râurile, ieșea foarte rar din casă, socotind că ar fi o pierdere de vreme”, povestește regina Maria despre regina Elisabeta, Aunty, cum îi spunea. Marea reginei Elisabeta a fost întotdeauna visată, dorită, și a rămas toată viața „una dintre bucuriile ei”.
Regina Elisabeta a României, cunoscută în lumea literară cu numele Carmen Sylva, vorbește despre dragostea ei pentru mare și în corespondența ei.
În mai 1905, scrie din București:
Plec pentru câteva zile la Constanța și asta îmi va face bine, căci marea mă reface minunat, mai bine decât munții, pe care îi suport mai greu.
În iulie 1911, într-o scrisoare trimisă din Sinaia:
Mie mi-a fost dragă marea mai mult decât pot spune.
Să locuiesc în căsuța de lângă far a fost o mare plăcere, iar salutul vapoarelor care vin și pleacă o bucurie în fiecare oră!
În 1913, mărturisește:
Plec din nou la Constanța.
Din păcate, călătoria pe Dunăre nu va avea loc de data aceasta.
Dar de Constanța nu mă pot lipsi. Este singurul fel în care pot suporta întregul an.
Eu cred că și Regele va veni și își va găsi o bucurie.
Forfota din port este atrăgătoare și pentru el și îi alungă plictiseala pe care i-o inspiră de obicei marea.
Ce păcat că nu o îndrăgește și el la fel ca mine!
În Povestea vieții mele, regina Maria a rememorat o călătorie făcută pe Dunăre, cu iahtul Ștefan cel Mare, alături de regele Carol și regina Elisabeta, de Ferdinand și copiii lor cei mari. Când vasul a trecut pe sub podul de la Cernavodă, podul regele Carol I, inaugurat în 1895, povestea despre acele momente speciale, cu nostaligie și umor:
Punctul cel mai înalt al înfrigurării era atins când de departe apărea profilat în zare splendidul pod de la Cernavodă, deslușindu-se din ce în ce mai mare, cu cât se apropia iahtul care luneca în fine sub vastele lui arcade.
Aunty atunci cânta adevărate imnuri de glorie, căci acest falnic pod fusese una dintre marile înfăptuiri ale regelui Carol, visul către care pășise încet în timpul primilor ani plini de greutăți.
Prin acest pod peste Dunăre, legase Dobrogea și Marea Neagră cu pământul țării noastre și cu Europa occidentală și în acest chip atrăsese mult comerț și mulți drumeți spre România și singurul ei port la mare, Constanța.
Aunty socotea ca o îndatorire morală necontenita fluturare a batistei spre supușii ei adunați pe malul fluviului ca să ne vadă trecând.
Și, adesea, de teamă că batista nu se vedea prea bine, întrebuința un șervet pe care îl flutura de colo-colo ca pe un steag alb.
Fiind foarte mioapă, se întâmpla uneori, spre marea veselie a copiilor, să-și îndrepte semnalele prietenești spre pașnicele vaci și oi ce pășteau pe malurile apei.
Pentru regina Elisabeta cea îndrăgostită de mare, de vânt, de port și vapoare, ingineri de la portul Constanța au construit o căsuță „pe un dig care se întinde în mare la intrarea portului Constanța”.
Terasa era îngrădită cu fier, iar odăile căsuței erau asemeni cabinelor de pe vapoare.
În acea căsuță, regina Elisabeta își petrecea lunile de vară. Era însoțită numai de doamna de onoare cea mai apropiată, de un aghiotant și de o bătrână și devotată cameristă.
Tot regina Maria scria că între Carol și Elisabeta exista o „veche învoială”, să nu se despartă niciodată, nici măcar pentru câteva zile.
„Pe la sfârșitul vieții lor, cu toată dragostea ei de jertfă, Aunty nu mai putea îndura, vara, căldura din București, înainte de plecarea din fiecare an la Sinaia. Așadar i se îngăduia să stea singură câteva săptămâni la Constanța, unchiul (n. regele Carol I) neputând suferind marea pe care ea o adora”, scrie regina Maria.
La Constanța, în căsuța ei de lângă far, regina-poetă „își întocmea viața după gustul ei și se bucura de o libertate care rar îi era hărăzită”.
Regina Maria povestește:
Carmen Sylva, regina poetă: O văd în picioare acolo în lunga ei rochie albă, cu părul ei cărunt lăsat slobod în mânia vântului.
Carmen Sylva iubise totdeauna marea cu o iubire romantică, și era una dintre puținele ființe cărora le era cu adevărat drag vântul. Îi umplea de exaltare inima furtunoasă și înviora izvoarele închipuirii ei poetice.
Albă ca o nălucă, luneca de colo-colo pe cerdacul casei cercuite de valuri, arătare scumpă celor ce o priveau de pe treptele de jos.
Și aici flutura mereu șervetul, dar se servea și de un megafon din care trimitea răspunsuri vapoarelor ce se depărtau, binecuvântându-le calea cu belșugul de cuvinte ce-i veneau atât de ușor pe buze.
Constanța o iubea pe bătrâna regină Elisabeta, cea mai prietenoasă și cea mai originală dintre suverane.
Aduna în jurul ei mulți dintre locuitorii ei, fără să-i pese de rangul lor social și, întinsă în șezlongul de pânză, intra cu ei în nesfărșite convorbiri, revărsând un potop nesecat de cuvinte și lăsându-se răpită de vraja propriului glas.
Am petrecut zece zile cu Aunty în ciudata ei căsuță pe care am moștenit-o mai târziu.
Noaptea îmi lăsam ușa larg deschisă în speranța că mă voi deștepta când se va scula ea, să văd și eu cum pornesc vapoarele.
Uneori, somnul meu sănătos mă făcea să întârzii peste ceasul sculării ei, dar câteodată venea să mă deștepte și atunci, în picioare lângă ea, fluturam și eu un șervet, pe când, prin megafon striga bune urări vapoarelor ce se depărtau.
Vântul se juca nebunatic în părul ei alb și în faldurile rochiei ei, pe când deasupra capetelor noastre se roteau pescăruși de mare tot atât de albi.
Strigătele lor, ce te înfiorau, păreau ecoul unor glasuri disperate care răspundeau urărilor de bună plecare trimise de regină.
Mai târziu, când fu a mea ciudata căsuță de pe dig, mi se părea adesea că o văd pe Aunty în picioare, lângă mine, pradă inspirației, o arătare înaltă în jurul căreia fâlfâiau veștmintele albe, cu megafonul la gură și strigând binecuvântări vapoarelor ce lunecau fără zgomot afară din port, umbre uriașe străpunse de puncte de lumină.
Combină cu esența: Regina și marea și mai rămâi puțin la țărmul mării cu regina Maria și poezia mării la Mamaia.
