În 1984, când Marin Sorescu l-a întâlnit pe Jorge Luis Borges, numele complet al scriitorului argentinian este Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo (24 august 1899 – 14 iunie 1986), a scris: „Borges călătorește”.
Având privilegiul, cum spunea, de a sta mai mult în preajma renumitului scriitor, Sorescu i-a spus: „Parcă sunteți în mai multe locuri în același timp. Plimbați pe glob o bibliotecă”.
Unul dintre clasicii literaturii secolului al XX-lea, Borges este cunoscut și pentru prelegerile lui, termenul mai academic, sau charlas, convorbiri, mai aproape de stilul scriitorului. Era invitat atât în Argentina, țara natală, cât și în numeroase orașe din lume.
Autorului Cărții de nisip îi face plăcere să vorbească, notează Marin Sorescu:
… așteaptă prilej de a fi întrebat, e un vânat rar (pentru reporteri), căruia faptul de a se simți vânat îi cauzează un fel de voluptate.
Singurătatea orbirii se compensează într-un monolog-dialog continuu, cu sine însuși.
Nu acceptă prea des totuși postura de intervievat. Faptul că mi-a acordat unul a stârnit oarecare senzație printre prietenii participanți la congres.
«Ce ți-a spus Borges», eram întrebat.
Prelegerile lui captivau, așa cum au scris mulți dintre cei care l-au ascultat. Criticul literar Andrei Ionescu, cunoscut traducător din literatura spaniolă, scrie că Borges avea o manieră a sa „enigmatică” și, totodată, „ciudată”, de a vorbi în public, fiind în același timp „aproape și departe”.
Un apreciat specialist al operei lui Jorge Luis Borges, scriitorul argentinian Marcos Ricardo Barnatán (născut în 1946), l-a ascultat pe Borges la Facultatea de Litere din Buenos Aires.
Barnatán a povestit:
În fața noastră, fantomatic și misterios, se afla maestrul silogismelor, ca o umbră proiectată pe pereții coșcoviți de umezeală, vorbind despre panteismul oriental.
Glasul său molcom, depărtat, nu-și întrerupea discursul.
Spre sfârșit a făcut un gest cu mâna, un gest întrerupt. Auditoriul a avut o reacție de nerăbdare. Conferențiarul, cufundat în lumea pe care o zămislea din cuvinte, uitase de noi.
Filosoful spaniol Julián Marías Aguilera (17 iunie 1914 – 15 decembrie 2005) rememorează:
Borges nu a plecat niciodată dintre noi.
Adevărul este că parcă ar sta să plece în fiecare clipă. Este încă aici, dar în același timp se depărtează nu știm încotro.
Nu este (și în aceasta consta magia și farmecul său) în întregime din această lume.
Una dintre temele preferate ale scriitorului – „cu care timpul mă făcuse să-mi împletesc viața” – a fost să povestească despre carte. Într-o prelegere din mai 1978 de la Universitatea Belgrano din Buenos Aires, Borges spune că nu își poate închipui existența fără „acest instrument, care nu mi-e mai puțin indispensabil decât mâinile sau ochii”.
Borges spune:
Dintre numeroasele instrumente ale ființei omenești, cel mai uluitor este, fără putință de tăgadă, cartea.
Celelalte sunt prelungiri ale trupului. Microscopul, telescopul, sunt prelungiri ale privirii; telefonul este o prelungire a glasului.
Mai apoi avem plugul și spada, prelungiri ale brațului.
Însă cartea e altceva: cartea e o prelungire a memoriei și imaginației.
Michel de Montaigne (28 februarie 1533 – 13 septembrie 1592) vedea în lectură o formă de fericire, cărțile sunt o fericire – deși adaugă „o plăcere molcomă” – tocmai de aceea, mărturisea, atunci când întâlnește un pasaj dificil dintr-o carte, sare peste el. „Iubesc limbajul simplu și natural”, scrie Montaigne.
Pentru Borges, literatura este „o formă de bucurie”:
Dacă citim ceva cu dificultate, autorul a eșuat. Din această pricină cred că un scriitor cum este Joyce a eșuat total, pentru că opera lui reclamă efort.
Cartea nu trebuie să pretindă efort, fericirea nu trebuie să pretindă efort.
Recitirea cărții aduce și mai multă bucurie. Despre această experiență, Borges spune:
Datorăm atât de mult literelor. Eu am încercat mai mult să recitesc decât să citesc, cred că e mai important să recitești decât să citești, numai că, pentru a reciti, e nevoie să fi citit. Am acest cult al cărții.
Poate o spun într-un mod care pare patetic și nu aș vrea să fie patetic; aș vrea să fie o mărturisire pe care v-o fac fiecăruia în parte; nu tuturor, ci fiecăruia în parte, pentru că toți e o abstracțiune, în vreme ce fiecare e adevărat.
Scriitorul, care a început să își piardă vederea când avea 55 de ani, mărturisește:
Eu mă prefac în continuare că nu sunt orb și cumpăr în continuare cărți; îmi umplu în continuare casa cu cărți.
Zilele trecute am primit cadou o ediție din 1966 a Enciclopediei Brockhaus (Brockhaus Enzyklopädie). Am simțit prezența acestei cărți în casă, am simțit-o ca pe o formă de fericire.
Erau acolo cele peste douăzeci de volume cu caractere gotice pe care nu le pot citi: cu hărți și gravuri pe care nu le pot vedea; dar cartea era totuși acolo.
Simțeam această carte ca pe o binefăcătoare atracție universală.
Cred că una din șansele de a fi fericiți ne-o rezervă cartea.
Scriitorul mărturisește că nu crede că e „cu putință” dispariția cărții:
Se va pune întrebarea ce diferență poate exista între o carte și un ziar sau un disc. Diferența e că un ziar se citește pentru a fi uitat, un disc se ascultă tot pentru a fi uitat, e ceva mecanic și deci frivol.
O carte se citește pentru a o ține minte.
Borges despre rostul cărții și bucuria de a citi:
A lua o carte și a o deschide lasă deschisă posibilitatea de a se produce un fapt estetic. Ce sunt cuvintele cuibărite în paginile unei cărți? Ce sunt aceste simboluri moarte? Absolut nimic.
Ce e o carte dacă nu o deschidem? E pur și simplu un cub de hârtie și piele, cu mai multe foi; însă dacă o citim se întâmplă ceva ciudat, cred că se schimbă de fiecare dată.
[…]
Heraclit a spus (am repetat asta de prea multe ori) că nimeni nu se scaldă de două ori în același râu.
Nimeni nu se scaldă de două ori în același râu pentru că apele se schimbă, dar ce este cu adevărat înfricoșător e că noi înșine nu suntem mai puțin schimbători decât râul.
De fiecare dată când citim o carte, cartea s-a schimbat, conotația cuvintelor e alta. Mai mult, cărțile sunt încărcate de trecut.
[…]
Dacă citim o carte veche e ca și cum am citi tot timpul care s-a scurs din ziua când ea a fost scrisă și până astăzi. De aceea e bine să păstrăm cultul cărții.
Cartea poate fi înțesată de erate, putem să nu fim de acord cu părerile autorului, însă cu toate acestea ea păstrează ceva sfânt, ceva divin, nu printr-un respect superstițios, ci prin dorința de a găsi fericire, de a găsi înțelepciune.
