În vremea marilor sărbători, se săvârșeau practici de divinație, de prevestire. La Sântandrei, printre multe alte ritualuri și credințe, aveau loc șezători nocturne, „se păzea usturoiul”, se spuneau povești cu rost magic. Era o noapte de spaimă, noaptea strigoilor.
Sfântul Andrei este celebrat în ultima zi a lunii noiembrie. În funcție de zonă, are diferite denumiri – Indreiul, în Munții Apuseni, Andrelușul sau Indrelușa, îl alintă cei din Maramureș, Sân(t)andrei, cunoscut la modul general. Ziua de Sântandrei a fost o sărbătoare „respectată cu strictețe”.
Despre Sântandrei se spunea că „venea cu frigul” și cu „fuga soarelui” și prevestea „neguri, tulburări cosmice și pericole telurice” ce stricau „rânduielile vieții oamenilor, ca și ale întregii naturi”. Toate acestea sunt „semne evidente de îmbătrânire și degradare a timpului calendaristic”.
Despre această perioadă de „îmbătrânire” a anului, cu punctul culminant în „noaptea de spaimă”, etnograful Ion Ghinoiu scrie:
Ordinea se degradeză neîncetat, ajungând în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creației.
Un vechi obicei, legat de noaptea sfântului Andrei, s-a păstrat în Colinele Tutovei, din estul României, în podișul Bârladului, până la începutul secolului al XX-lea. În acea noapte, 29 spre 30 noiembrie, tinerii din satele aflate în zonă făceau „petreceri de pomină, asemănătoare cu Revelionul”. Etnograful precizează:
Există argumente etnofolclorice care sprijină ipoteza că, în această perioadă a anului, dacii celebrau Anul Nou.
Un obicei pe care fete și feciori de la sate l-au păstrat multă vreme. Aceștia se adunau în cete de câte zece, douăsprezece persoane, și fiecare ceată mergea într-o casă.
Pentru a fi feriți de acțiunea nefastă a moroilor, înainte de lăsatul serii, tinerii ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele și ușile casei unde avea loc petrecerea.
Ion Ghinoiu povestește:
Petreceau ca la un revelion: mâncau, se cinsteau, adesea peste măsură, jucau, glumeau.
Dimineaţa ieşeau cu lăutarii în curte unde jucau covata cu căpăţâni de usturoi adus de fete şi păzit noaptea de o bătrână.
Petrecerea se încheia cu împărţitul usturoiului între participante care îl păstrau la icoană, pentru a-l folosi la vindecarea bolilor ori pentru farmecele de dragoste.
Petrecerea era numită Păzitul Usturoiului sau Noaptea Strigoilor:
În această noapte, strigoii vii își părăsesc culcușurile lor, fără să aibă vreo știință despre aceasta și ies și umblă pe afară, și strigoii morți ies din sicrie, morminte și cimitire pentru a provoca suferințe oamenilor, pocesc și sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbaților, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii și urșii.
În vreme ce strigoii vii și morți își făceau de cap și nu mai pridideau de a face rău, tinerii își vedeau mai departe de petrecere.
În Obiceiuri tradiționale românești în Transilvania, Maria Bocșe scrie că, în mitologia populară românească, se credea că, în Noaptea strigoilor, „spiritele benefice ale morților își părăsesc lăcașurile de veci încercând să-și apere familiile de agresiunea spiritelor malefice, strigoii, care iau mana laptelui și a roadelor, stârnind urgia fiarelor codrilor”.
Această luptă crâncenă între spiritele cele bune cu cele malefice este în imaginarul popular asemănată cu:
Încleștarea dintre toamnă și iarnă, dintre căldură și frig, dintre întuneric și lumină.
În noaptea de Sântandrei, tinerii puneau pe cuptor usturoi, o ploscă cu vin, miere, covrigi, fire de lână roșie și fire de busuioc. Feciorii începeau să cânte din fluiere, iar fetele jucau „hora usturoiului”, în timp ce una păzea usturoiul.
După mai multe încercări, feciorii reușeau să fure usturoiul și îl mâncau cu julfă (semințe de cânepă), covașă (o băutură fermentată, dulce-agrișor, asemănătoarea cu gustul brăgii) și cu lipii nedospite, numite „colacul lui Andrei”.
Era un ritual de inițiere, menit să-i apere, în noul an ce urma, de „mușcătura fiarelor și de arșița bolilor”, notează Maria Bocșe.
Covașa, băutură rituală, se prepara din mălai și făină sau numai din mălai de porumb sau de mei. Etnologul Tudor Pamfile adaugă:
În anumite zone, fiecare om este dator să mănânce covașă, în această zi, pentru a fi ferit de strigoi.
Usturoiul „păzit” era diferit de cel „obișnuit”, deoarece oamenii credeau că are proprietăți magice. El se planta primăvară și se păstra de leac. Cei care călătoreau departe luau cu ei din acest usturoi și îl purtau ca pe un talisman ce putea avea puteri vindecătoare.
Usturoiul era considerat, în credințele populare din diferite zone ale lumii, „un remediu pentru toate bolile”. Egiptenii considerau ceapa și usturoiul „deopotrivă cu zeii”, datorită puterii lor vindecătoare și magice, după cum scrie Pliniu.
La „șezătoarea nocturnă” din noaptea de Sântandrei, se spuneau povești pentru „puterea magică a cuvântului rostit”. Elena Niculiță-Voronca scrie despre credințele populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea:
Trei povești se fac trei păsări de foc și apără casa, de nu se poate nimene apropia de ea, ele fac o roată de foc ce străjuiește gospodăria împotriva duhurilor necurate.
Completează cu o altă credință populară legată de tainica vrajă a nopții înstelate.
