Un fel de nemurire și-a asigurat omenirea prin carte și făgăduielile ei pentru mintea curioasă. De la prima scrijelitură a unei dureri, bucurii, gând, omul a căutat să lase un semn al unei trăiri. Vorba nu mai era de ajuns. Trebuia să găsească ceva durabil. Despre această ținere de minte a omenirii, Emanoil Bucuța [27 iunie 1887 – 7 octombrie 1946] scria în urmă cu aproape 90 de ani:
Una din marile puteri, pe care omul le-a folosit ca să răzbească în viață, încă de la ivirea lui pe pământ, a fost ținerea de minte.
Ea l-a ajutat pe-atunci mai bine decât cremenea, din care și-a tăiat cuțite și ciocane, și mai mult decât focul, la care s-a încălzit.
O cunoștință nu s-a născut și nu a trecut prin mintea lui fără întoarcere, ci s-a legat de altele și s-a păstrat.
Bătrânii erau sfetnicii ascultați tocmai pentru că anii îi încărcaseră de lucruri știute și de înțelepciune.
Fiecare om, cât trăiește, tot adună, pricepere de viață și avuții. Dacă le-ar duce cu el, fiii lui ar trebui să o ia de la început și nu s-ar alege nimic nici de om, cum nu se alege de ființele necuvântătoare, atâtea mai puternice și mai îndurătoare decât el.
Omul știe să păstreze și să dea mai departe; prin aceasta le întrece și le-a supus.
Pe măsură ce cunoștințele lui s-au tot înmulțit și „viața a devenit tot mai grea”, singura ținere de minte nu i-a mai fost omului de ajuns. Iar omul, așa cum a fost dintotdeauna și cum este, „născocitor din fire, și-a bătut capul și nu s-a astâmpărat până când nu a găsit ceva care să o ajute și, la trebuință, să-i țină locul”.
Și a găsit acel ceva: scrisul.
Mai întâi „cioplit în piatră sau scobit în lut”. Mai apoi „zugrăvit pe frunze, pe piei sau pe foi de hârtie”.
Oricum s-a făcut, din momentul în care „a cunoscut scrisul, omenirea s-a schimbat”. Emanoil Bucuța a notat:
Ea s-a scuturat de sălbăticie ca de un somn greu, pe care-l dormise timp de mii de ani prin peșteri și prin colibe ridicate pe pari în mlaștini.
Tot ce gândiseră și făcuseră înaintașii se putea lăsa cu ușurință acum, ca să le fie de învățătură, urmașilor.
Era ca o moștenire scumpă pe care și-o dădeau din mână în mână, mai trainică decât armele, decât casele și decât vitele, și din care luau toți, fără să se isprăvească vreodată.
Se aflase mijlocul să se păstreze și să se împartă nu numai lucrurile, dar și sufletul.
Scrisul este un fel de nemurire făcută de om și pentru el, așa cum a făcut Dumnezeu nemurirea cealaltă, pentru altă lume.
Iată ce înseamnă scrisul pus în cărți și cărțile strânse mai multe împreună în bibliotecă. În ele se găsește ținerea de minte a omenirii.
Oricine poate să o întrebe și să afle ce ascunde din moși strămoși, întâmplări cu războaie și cutremure de pământ sau întunecimi de lună și de soare, mutări de popoare și drepturi de proprietate, puneri la cale și născociri.
Nu-i trebuie pentru aceasta decât foarte puțin, un singur lucru, care se întâlnește astăzi, într-o vreme de școli și de cărturărie, într-adevăr pe toate cărările: să știe să citească.
Din lumea basmelor, răzbea un îndemn. Satele românești, la fel ca în multe altele de prin alte țări, au cunoscut, din vechime, cele „două feluri de biblioteci: una vorbită și una scrisă”.
Cea vorbită s-a „alcătuit din cântece de lume sau bătrânești, din povești, snoave, proverbe, ghicitori și din nesfârșite datini”:
Săteni mai înzestrați le-au ticluit din veac în veac și alți săteni, cu ținere de minte și cu dragoste de vorbă, le spun mai departe, la șezători, la nunți sau la alte petreceri.
În trecut, când viața de țară era mai închisă în sine și mai de sine stătătoare, fântâna aceasta curgea mai limpede și mai bogată.
Ea l-a ajutat să se nască și i-a dat avânt, acum o sută de ani, și scrisului nostru orășenesc de cântece și de povestiri.
Mai târziu a venit înrâurirea slăbitoare a școlii și a orașului, dar satul nu a uitat nici astăzi să cânte și să cugete, fără ajutor din afară.
Unii lăutari mai știu și în zilele noastre, învățate după ureche și nu din carte, atâtea cântece câte pot să le înșire trei zile și trei nopți, fără să se poticnească.
[…]
Iată, putem zice, biblioteca vie a satului, pe care o întâlnim din vremuri uitate în vatra lui sau pe drumurile țării, și nu s-a prăpădit nici acum. Lucrul nu este, de altminteri, într-atât de mirare, că tocmai între oamenii fără carte se pot găsi asemenea daruri.
Se pare că oamenii care nu știu să scrie și să citească au o ținere de minte mult mai proaspătă și mai păstrătoare decât a celorlalți.
Trebuia să plătim cu ceva știința de carte și am plătit-o cu această mică lene a minții, care se bizuie acum pe însemnări și pe tipar și nu-și mai dă osteneala de altădată, când ele lipseau, ca să nu uite.
Odată cu „întinderea” școlii, locul acestei „biblioteci vorbite caută să-l ia biblioteca scrisă, cu dulapurile ei de cărți”. Tot ce s-a scris și nu a fost„măcinat de foc, de războaie sau de nepăsarea omenească” se găsește acum în muzee și biblioteci. Emanoil Bucuța a notat:
Acolo își fac veacul cercetătorii dornici de descoperiri și dornici să învețe iar lumea cea multă despre ce ne-au lăsat strămoșii și din ce se trage mărirea noastră de acum.
Pe lângă ei, își fac loc, din ce în ce mai mulți, cititorii obișnuiți, chemați de tot ce le făgăduiește și le dă cartea.
Adaugă pasiunea de a citi și de a fi înconjurat de cărți, „cea mai fermecătoare mobilă”.
