Marcus Aurelius [26 aprilie 121 – 17 martie 180], împărat și filozof, a păstrat un jurnal în care a notat gânduri care să-i fie sprijin și călăuză în viață.
După cum afirmă istorici literari, el nu a scris cu intenția de a publica. În volumul apărut la editura Minerva în 1977, cu titlul Către sine, traducerea de M. Peucescu și D. Burtea, se menționează:
Opera lui Marcus Aurelius Antoninus, cunoscută sub numele de Cugetări, cu siguranță nu a fost scrisă în vederea publicării.
Aceasta reiese și din compoziția ei, care nu înfățișează un întreg, precum și din stilul folosit, nu întotdeauna al unei opere de filozofie teoretică.
În ansamblu, lucrarea are aspectul unui jurnal, în care autorul înscrie cu rigurozitate reflecțiile sale.
Se pare că acest gen de notații i-au folosit ca sprijin oferit de sine însuși pentru îndrumarea judicioasă a atitudinii față de fiecare gând, față de fiecare acțiune.
Ediția princeps a jurnalului lui Marcus Aurelius a fost tipărită în 1558, la Zürich.
Marcus Aurelius s-a născut la 26 aprilie 121. Bunicul lui a fost de mai multe ori consul și prefect al Romei, iar tatăl lui a avut la fel funcția de consul. Mama lui făcea parte dintr-o familie de magistrați.
Marcus Aurelius a notat în jurnalul său ce și de la cine a moștenit, ce a învățat și deprins de la fiecare. Aici îi amintește pe toți cei care au avut asupra lui o influență puternică și binefăcătoare.
De la bunicul din partea tatălui spune că a moștenit „caracterul frumos și pașnic”. De la tatăl, magistrat de mai multe ori, a primit „felul de a fi rezervat și bărbătesc”.
De la mama lui a învățat pietatea și mărinimia. Și nu numai:
De la mama am deprins… puterea de a mă opri nu numai de la făptuirea răului ci chiar de la încolțirea în minte a unui asemenea gând.
De la mama am deprins și modul de viață simplu, mult îndepărtat de un trai îmbuibat și risipitor.
Primul lui învățător l-a obișnuit să îndure toate greutățile, să fie cumpătat, să facă totul doar prin forțele proprii, să nu se ocupe în același timp de mai multe lucruri, să nu dea ascultare cu ușurință defăimărilor.
Din sfaturile filozofului stoic Diognetos notează că a luat aminte să nu-și facă griji zadarnice, să nu dea crezare vorbelor spuse de înșelători sau de vrăjitori despre descântece.
S-a obișnuit să se odihnească întotdeauna pe un pat simplu și multe alte deprinderi simple ce făceau parte din stilul de viață grecesc, cu înțelesul de stoic.
Un alt prieten și sfătuitor al lui Marcus Aurelius a fost Quintus Junius Rusticus. Când a ajuns împărat, Marcus Aurelius l-a făcut pe Rusticus consul și prefect al Romei.
Marcus Aurelius amintește din învățăturile acestuia:
Pe lângă Rusticus mi-am format o statornică înclinație de îndreptare și de continuă îngrijire a caracterului;
am învățat să nu mă las ispitit de vorbirea pasionată și meșteșugită a sofiștilor, să nu mă irosesc în compuneri și speculații teoretice, să nu rostesc cuvântări sentențioase pentru a determina convingeri, să nu mă arăt bărbat activ și dispus să fac servicii, pentru a stârni iluzii deșarte.
[…]
Tot el m-a îndrumat să mă aplec îngăduitor și dispus spre împăcare către cei ce mi-au greșit sau m-au nemulțumit în vreun fel, îndată ce ei se arată dornici să se căiască;
lângă el m-am deprins să cercetez totul cu rigurozitate, să nu mă mulțumească o cunoaștere generală, superficială, să nu mă pripesc și să dau prea grabnic crezământ flecarilor.
Tot el mi-a oferit prilejul să cunosc învățăturile lui Epictet, fiindcă mi-a dăruit un exemplar din propria sa bibliotecă.
După ce l-a adoptat, împăratul Antoninus Pius l-a invitat pe filozoful stoic Apollonios din Calcedon să se ocupe de educația viitorului moștenitor al tronului.
De la acesta, i-a rămas „spiritul independent, tăria de a lua hotărâri chibzuite, neșovăitoare, la cheremul întâmplării”:
Am învățat să nu iau în seamă nimic altceva, nici chiar cu privire la lucrurile de o mai mică importanță, decât îndemnul rațiunii, să rămân mereu același și în suferințele crâncene și la pierderea unui copil și în bolile mai îndelungate.
Tot lângă el mi-a fost dat să văd, dintr-o pildă vie, în mod limpede, că același om poate să fie aspru și îngăduitor, să nu se lase stăpânit de mânie în timpul explicațiilor.
Un nepot al lui Plutar(c)h, bun prieten și sfătuitor al împăratului, l-a îndrumat spre omenie și îngăduință față de oamenii simpli:
…m-am obișnuit lângă el să nu arăt nici o exteriorizare a mâniei, sau a oricărei alte patimi, să mă păstrez calm întotdeauna, dar, în același timp, să fiu însuflețit de cea mai mare dragoste față de prieteni, iar dacă laud, să o fac cu discreție, fără zgomot.
Lângă el am învățat să știu mult, fără să mă arăt atotștiutor.
Când Marcus a împlinit șase ani, împăratul Hadrian i-a oferit titlul de cavaler. El a dorit ca Marcus să ajungă la rândul lui împărat.
Hadrian l-a adoptat pe Antoninus Pius pentru a prelua conducerea imperiului, cu condiția ca, la rândul lui acesta să-l adopte pe Marcus. Ceea ce a făcut după moartea predecesorului său.
Marcus a fost căsătorit cu Faustina, fiica lui Antoninus Pius, cu care de fapt se înrudea, fiind veri primari.
Cei doi au avut mai mulți copii – printre care pe gemenii Commodus și Antoninus. Acesta din urmă a murit când avea patru ani și fratele lui, Commodus, a urmat la tron.
Marcus Aurelius a murit la 58 de ani.
De la Marcus Aurelius putem înțelege cât de păgubitoare este amânarea, tărăgănarea, procrastinarea, termenul preluat din engleză, a ceea ce este important și vrem sau trebuie să facem. Timpul pe care îl are fiecare este limitat. Dacă am fi onești cu noi înșine, putem recunoaște că stăpânim bine această artă a amânării și ne folosim de ea, invocând diferite motive.
Marcus Aurelius scrie:
Amintește-ți de câte vreme tot amâni de azi pe mâine și, deși te-ai bucurat de înlesnirile zeilor, tu nu te-ai folosit de acestea.
Este necesar să-ți dai seama, măcar acum, din ce fel de univers ești o parte și care este principiul călăuzitor al universului de unde te-ai ivit ca pâlpâire, mai ales că și răgazul acordat de timp este mărginit, iar dacă nu te folosești de această împrejurare, ca să-ți redobândești seninătatea, prilejul va dispărea, vei pieri tu însuți și o altă ocazie nu ți se va mai oferi altădată.
A ști să trăiești e o artă în care tot ce contează este curajul de a înfrunta cu putere încercările pe care fiecare le primește. Cel pregătit merge mai departe:
Arta de a trăi este mai asemănătoare cu meșteșugul luptelor decât cu arta dansului, prin faptul că se impune să înfrunți cu dârzenie și bine pregătit tot ceea ce ți se ivește în cale, chiar și evenimentele neprevăzute.
[…]
Făptuiește, vorbește și gândește totul, ca și cum s-ar putea să părăsești viața chiar în această clipă.
[…]
Chiar dacă ți-ar fi fost hărăzit să viețuiești trei mii de ani, sau de tot atâtea ori zece mii, amintește-ți totuși că nimeni nu pierde altă viață decât cea pe care o trăiește și, de asemenea, că nimeni nu trăiește altă viață, decât cea pe care o pierde.
Până într-atât, deci, cea mai lungă existență poate fi socotită la fel cu cea mai scurtă, căci prezentul este egal pentru toți, chiar dacă trecutul nu este egal, iar ceea ce se pierde apare de cea mai mică importanță. Căci cu adevărat, nimeni nu poate pierde nici trecutul nici prezentul.
De altfel, cum ar fi posibil să ia cineva de la vreunul ceva ce nu are?
Trebuie deci să-ți aduci aminte aceste adevăruri: primul, că toate sunt identice din vecie și că se învârt în același veșnic circuit, deci nu este nici o deosebire, dacă un oarecare le-ar privi într-o sută de ani, în două sute sau într-un timp nemărginit.
Al doilea, că și cel cu o viață foarte lungă și cel de timpuriu sortit morții, suferă o pierdere egală, deoarece prezentul este singurul de care pot fi lipsiți, fiindcă numai pe acesta îl au și fiindcă nimeni nu pierde ce n-are.
Indiferent de veac și loc, de cultură sau nivel de civilizație, omul a avut mereu visul de a trăi o viață fericită. În ce constă aceasta? Pentru Marcus Aurelius:
…esența unei vieți fericite constă în foarte puține lucruri.
Completează cu Marcus Aurelius despre primele învățături și cu câteva gânduri către sine.
