În 1841, Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi au publicat la editura Foaia sătească, 200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești. La scurt timp, a apărut ediția a doua. 
Numele celor doi autori nu apare în titlu, doar un avertisment ‘amenințător’ pentru cei care ar prelua „această interesantă scriere”. Astfel de îndrăzneți vor sfârși prin a fi prigoniți de toată asprimea legii. Această înștiințare e semnată cu o ștampilă cu inițialele celor doi doi: C. N. — M.K..
În același an, Kogălniceanu scria în Iluzii pierdute:
Atâta vă voi mai zice că acum de curând am mai publicat — împreună cu dl C. N., un alt Prometeu manqué ca și mine — o carte care, răsturnând toate puterile așezate, călcând în picioare toate pravilele primite de adunare și de obiceiul pământului, are să facă o revoluție strașnică în toată Moldova — întru chipul de a face friganele și găluște;
vreau să vorbesc de o colecție de 200 de rețete de feluri de bucate, care are să ne facă cea mai mare reputație — între bucătărițe — și viitorimea recunoscătoare ne va da negreșit frumosul nume de: intruducătorii artei culinare în Moldova.
Suntem mulțumiți și cu atâta.
G. Călinescu a explicat și a concluzionat la cele notate de Kogălniceanu:
Reiese limpede cum că rețetele călcau obiceiul pământului.
Și că prin urmare cartea cuprindea chipul de a găti bucate în afara Moldovei și anume în lumea civilizată.
După cum rezultă că Moldova nu avea o adevărată artă culinară, de vreme ce pionierii acestei arte urmau să fie cei doi scriitori.
În vremea lui Alexandru Lăpușneanu, prima jumătate a secolului al XVI-lea, bucătăria românească tradițională era, după Negruzzi, rudimentară; în aceeași epocă, mesele principilor ardeleni ofereau rafinament culinar.
În populara sa nuvelă despre acest domnitor al Moldovei, Negruzzi scria:
Începură a zice din surle: și bucatele se aduseră pe masă.
În Moldavia, pe vremea aceea, nu se introdusese încă moda mâncărilor alese.
Cel mai mare ospăț se cuprindea în câteva feluri de bucate.
După borșul polonez, veneau mâncări grecești ferte cu verdețuri, care pluteau în unt;
apoi pilaful turcesc, și, în sfârșit, fripturile cosmopolite.
G. Călinescu comenta:
S-ar trage de aici încheierea că lui Negruzzi borșul nu i se părea mâncare aleasă (și e lucru sigur că pe vremea lui orice masă începea cu borș) și că el voia varietate.
Între cele 200 de rețete prezentate de cei doi, borșul gătit în orice gospodărie țărănească nu și-a găsit locul.
Se găsesc altele, babe fără lapte, babe opărite, babe opărite tare bune, pârjoale, cârnăciori, jamboane, gălușicele, ce se amestecă bine cu o învârtită de ciocolată, o supă franțuzească, budinci felurite — de ciocolată, fragi, vișini, fisticuri, pâine și multe altele —, blamanje.
Pentru cei care știu a mânca delicat, sunt rețete de prăjituri, nu și de dulcețuri.
Una dintre cele 200 de rețete sună așa:
Apoi pui coajă de alămâie și omătul de la trei albușuri.
Ungi calupul cu unt și o torni și o coci încet.
Aceasta este pentru șese sau opt persoane, nu flămânde.
Alta:
Apoi strecoară prin sitișcă, pune puțin piperiu, două linguri smântână…
Sau:
După ce se prăjesc, le pui pe farfurii și le presări cu zahăr și scorțișoară și torni deasupra vin fiert cu zahăr…
G. Călinescu conchidea:
Cine examinează atent cele 200 de rețete își dă seama îndată că ele nu pot fi înfăptuite în casa țăranului și nici măcar a orășeanului modest.
Rețetele sunt ale unei bucătării savante de cele mai multe ori, câteodată de-a dreptul irealizabile chiar pentru acea vreme.
În orice caz, bucătăria recomandată de cei doi are în vedere lumea de un anume nivel ce știe să mănânce delicat.
