„Fundamental, are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune. Este entuziast și beat de univers, copilăros, sensibil și plin de de gânduri până la marginea spaimei de ineditul existenței, romantic în accepția largă a cuvântului”, scrie G. Călinescu despre Marin Sorescu, într-o cronică din 1964. Este anul în care Marin Sorescu a publicat primul lui volum, Singur printre poeți.
Într-o zi specială, 29 februarie, într-un sat din Dolj, s-a născut unul dintre copiii lui Ștefan Sorescu și al Nicoliței, botezat Marin:
Asta era joi.
Și duminică seara te-am făcut pe tine.
[…]
Şi m-am chinuit aşa şi tocmai seara, cam pe la stinsul lămpilor
Ai venit tu pe lume.
[…]
E, asta a fost cu tine.
Născut seara, o să fii noaptea treaz
Şi-o să cam cucăi ziua.
După aia, când te-ai făcut mai mare,
Ai văzut şi tu cum e.
Mort de tânăr, „de-a rămas toată lumea trăznită”, tatăl Ștefan, om blând, cum se spunea, a rămas în amintirea copilului, bătând o vită nărăvașă:
Aşa mi-a rămas în minte tata, mânios, bătând o vită care era să-i omoare copilul.
Eu stăteam şi mă uitam la omul acela înalt, cu mustaţă, care sărise să mă apere. Încă mai râdeam, dar tata era supărat tare, şi pedepsea straşnic vita nărăvaşă.
De felul lui se zice că era foarte blând, visător. Seara se suia pe o plastă de fân şi se uita la stele. Scria şi poezii.
Pe una a publicat-o, încrustând-o cu briceagul pe o plută tânără pe Dobreţ, singura lui tipăritură în timpul vieţii, care a tot crescut cu copacul și a avut mare influenţă asupra mea.
Astfel, la 37 de ani, Nicolița, fiică de notar, cunoscută de lumea din sat pentru darul povestirii, a rămas văduvă și cu șase copii mici.
Copilăria în satul din Oltenia o rememorează în volumele La Lilieci, așa cum era numit dealul unde se odihnesc cei duși la cimitirul satului.
Mama lui e personajul central din La Lilieci. Ea a trăit, a văzut și a povestit întâmplări petrecute în satul de baștină. În acel sat de altădată, se reîntoarce Marin Sorescu „pentru a-l înregistra și reface în chip cât mai apropiat de izvoarele ei”, notează istoricul literar Ion Pop.
Pentru a atinge „punctul maxim al autenticității”, observa istoricul literar, scriitorul s-a pus „în postura unui simplu înregistrator de voci ale comunității din care se desprinsese” cu ani în urmă:
Nicăieri nu mănânci o varză cu carne mai gustoasă ca-n cimitir,
de ziua morţilor,
când se face pomană
și toate femeile vii se întrec
în de-ale mâncării.
Despre La Lilieci, Marin Sorescu mărturisește:
Am scris La Lilieci din două motive. Nu voiam să se piardă două secole de sat românesc – tradiţie, limbaj, mituri etc.
Apoi doream să injectez lirismul cu vigoarea faptelor concrete.
Poezia se face şi din amănunte nesemnificative, sau nepoetice, iar aceste amănunte pot înviora versul…
Este o carte autobiografică. Un omagiu – cuvântul nu e prea expresiv – adus satului, părinţilor şi fraţilor mei…
Lumea satului din La Lilieci:
