Una dintre cele mai frumoase și stabile prietenii din lumea literară românească a fost cea dintre Caragiale, Vlahuță, Delavrancea.
În jurnalul lui, Marin Predea scrie despre prieteni și prietenie: „Zadarnic încerc să-mi ascund tristeţea de a nu avea prieteni ideali. Trăim ca nişte fraţi răi şi câinoşi…”
Caragiale, Vlahuță, Delavrancea au legat o prietenie bazată pe respect, încredere, susținere. Ana Conta-Kernbach [5 noiembrie 1865 – 13 decembrie 1921] a povestit despre această „treime literară”.
Ea scrie:
Buni prieteni, emuli care s-au susținut și s-au ajutorat în loc să se sfâșie între dânșii, au lucrat cam în aceleași condițiuni și cu aceleași rezultate și au murit curând unul după altul.
Trei scriitori „cu multe puncte comune în desfășurarea lor literară și socială”, care s-au ridicat „prin ei înșiși”. La fiecare, observă Ana Conta, există „o pronunțată pornire de umflare și de combativitate, înarmați pentru luptă și mai ales pentru izbândă” și „o vădită înăcrire împotriva a tot ce nu-i vânjos, încordat, nervos, pătimaș”.
Cei trei văzuți de Ana Conta-Kernbach:
Bunătatea, îngăduința, simplitatea, firescul, înduioșarea blândă, nu le spune nimic. Natura nu-i ademenește, trecutul abia-i îndeamnă, viitorul nu le vorbește…
Zugravi ai orășenismului cu miasmele lui morale și ai patimilor care clocesc în toate vremurile, tablourile lor sunt mărețe, figurile lor uimitoare – le lipsesc însă și căldura și farmecul care să te facă să le iubești ca pe niște ființe aievea. Dar câtă vigoare și cât relief în opera lor la tustrei!
Vlahuță a gândit mult, Delavrancea a zugrăvit multe, Caragiale a șlefuit până la desăvârșire tot ce a produs.
Delavrancea, Vlahuță și Caragiale sunt trei figuri mari ale literaturii românești, mare fiecare îndeosebi, mai mari prin înmănuncherea în care au trăit și s-au înfățișat publicului românesc.
Fiecare dintre cei trei a fost analizat de autoare și, în descrierile ei succinte a surprins chipuri, caractere, felul în care au trăit, au lucrat, au vorbit, asemănări și contraste.
Omul „cu noroc pe lumea aceasta” a fost I. L. Caragiale [30 ianuarie 1852 – 9 iunie 1912], scrie Ana Conta-Kernbach. Un motiv este că acesta a reușit să trăiască mult timp „în mediul care i-a fost mai drag”, la Berlin, „în cel mai vesel cartier al Berlinului”.
A avut „mijloacele îndestulătoare ca să-l schimbe și să petreacă când la Sinaia, când la Leipzig, când la București, când la cele mai elegante stațiuni balneare, și înconjurat de o familie care-l slăvea”. Între aceste locuri preferate, se mai afla și moșia prietenului său, Alexandru Vlahuță, unde era primit întotdeauna ca în familie.
Copiii i-au fost „frumoși, sănătoși, buni, afectuoși”, notează autoarea. Soția era „un adevărat înger păzitor”.
Ana Conta-Kernbach observă:
Îi respecta cu sfințenie nu numai dorințele, ci și toanele.
Se arăta nespus de fericită să le respecte.
Într-un așa mediu și cu așa posibilități de lucru, greu i-ar fi fost lui Caragiale să nu desăvârșească tot ceea ce putea concepe. Câți au pe lume condițiuni de producere atât de prielnice?
Câți sunt așa de alintați de soartă, pe cât a fost marele nostru Caragiale?
Alexandru Vlahuță [5 septembrie 1858 – 19 noiembrie 1919] a fost „inteligența cea mai largă și cea mai mlădioasă” între cei trei, consideră autoarea.
Ana Conta-Kernbach despre Alexandru Vlahuță:
O figură boțită și galbenă, ochi mari, cenușii, cu reflexe de bronz și de sticlă verde.
Fruntea mare îngrădită de un păr negru ce cade greoi și lucios. O șuviță, puțin încârlionțată și trasă forțat pe frunte, este singurul element mai estetic.
Privirea, deși puternică, vine parcă dintr-o adâncime goală, trup scund, ofilit, gesturi șterse, ținută adesea exagerat de smerită.
Și totuși, graiul lui, și scris și vorbit, a avut îndrăzneli mărețe, iar autoritatea lui a rămas în toată viața sprijinul cel mai sigur din țara românească, al marilor idealuri de cinste, dreptate, adevăr și frumos.
Și aci stă marele merit necontestat al lui Vlahuță.
El a fost mai mult un gânditor decât un artist, un adâncitor al suferinței omenești decât un poet, iar în treimea literară pe care o considerăm, Vlahuță a fost inteligența cea mai largă și cea mai mlădioasă.
Din fotografiile cu el, „părul înfoiat și vâlvoi ca puful de păpădie” atrage privirea.
Barbu Ștefănescu Delavrancea [11 aprilie 1858 – 29 aprilie 1918] descris de Ana Conta Kernbach:
Cu arcada sprâncenelor puternică exprimând hotărâre până la încăpățânare, ochi tari, deși de un albastru spălăcit, nas caracteristic, îndrăzneț și sfidător.
Gesturile lui Delavrancea erau așa de largi că-i păreau brațele de câțiva metri fiecare, iar trupul i se îndoia, în clipele de însuflețire oratorică, în plecăciuni de 90 de grade înclinare.
Glas răsunător, vorbă impetuoasă și bogată, verb sigur de sine. Delavrancea era oratorul care avea în buzunar toate mijloacele de a înduioșa, de a înteți, de a înflăcăra, de a indigna mulțimea – poate că și de a o potoli!
Mare pictor de figuri și de patimi. Literatura lui este este o galerie «à fresque». Proporții mari, relief puternic, culori izbitoare.
Nuanțele și subnuanțele, adâncimile și tranzițiile le-a lăsat colegilor Vlahuță și Caragiale.
