Hogaș, „neastâmpărat vagabond”, „un aed în faptul lumii”, a pus în pus în paginile lui „numai lumină și viață, numai soare și bucurie”, scrie Garabet Ibrăileanu.
Cu un nume purtat secole în urmă de un retor grec, Kallistratos, ce înseamnă frumos, bun, dascălul moldovean Calistrat Hogaș [19 aprilie 1847 – 28 august 1917] a pornit pe drumuri de munte din nevoia lăuntrică de a se pierde o vreme în natură:
De a trăi din când în când în tainele ei, de a se trezi singur și slobod ca să își poată scutura de pe suflet și de pe inimă grijile cicălitoare și ridicole ale vieții de toate zilele.
Hogaș, „neastâmpărat vagabond, cântăreț al firii”, cum l-a numit Liviu Rebreanu, a scris puțin, însă a trăit mai mult „decât obișnuiesc a trăi scriitorii români”.
Îmboldit de Ibrăileanu, numai spre bătrânețe însă, găsește curajul să-și adune impresiile lui din drumeții și să publice ceva, .
G. Călinescu comentează:
Hogaș e timid, paralizat de respect pentru clasici, și nu îndrăznește să scrie decât la bătrânețe, după îndelungi examene de conștiință.
Omul care a corectat mii de teze e sever cu sine însuși. Boema lui se adaptează mediului în care trăiește. E maniac la modul sublim.
[…]
Se culcă pe la opt seara, se scoală pe la miezul nopții, scrie câteva ore, la trei se culcă, la cinci jumătate, cu găinile, se scoală, mănâncă pantagruelic, apoi pornește la școală.
Pe stradă, vară, iarnă, merge numai în surtuc, rar cu o pelerină pe umeri, vara își pune opinci în picioare și cu bocceaua pe umeri și într-un costum inverosimil o ia la picior spre munți.
Profesor, „deci un cărturar”, are și umor, „firește grațios”.
G. Călinescu îl descrie:
Un diletant superior, cu o singură coardă și ca atare un scriitor minor. Însă un minor mare.
Jurnalul lui de călătorie, „excepțional prin sugestiile lui”, devine „monoton”, la un moment dat. Cu toate că, din când în când, acele „nespuse gingășii comprimate în dascălii de provincie izbucnesc ca fântânile arteziene”.
Vocația lui esențială, notează G. Călinescu, este „spre spațiul liber”.
Ceea ce declară și Hogaș:
Eu am fost întotdeauna amantul nestrămutat al marilor priveliști ale naturii.
S-a apucat de scris, așa cum a mărturisit, „cu gândul de a îmbrânci literatura călătoriilor din drumul obiectiv, didactic și aproape geografic de până acum” ca să o ia „pe drumul subiectiv, pe care trebuie să meargă, după socotința mea, acest gen de literatură”.
Își ia opinci, fiindcă vrea să fie rustic, dar e de fapt „un orășean cu pălărie calabreză și pelerină romantică”. Așa îl vede Vladimir Streinu.
Tudor Vianu îl numește „un Creangă trecut prin cultură”.
Până la urmă, și Hogaș atrage cu umorul lui, dar „această veselie organică, temperamentală, nu este totuși deopotrivă cu a lui Creangă”, explică Vianu.
În distanța care îi separă s-a introdus cultura.
La 59 de ani, câți împlinise în 1906, Hogaș l-a cunoscut pe Garabet Ibrăileanu [23 mai 1871 – 12 martie 1936]. La invitația acestuia, a publicat în revista Viața românească impresiile lui din drumeții. „Atunci a început să iasă din totala-i obscuritate”, scrie Garabet Ibrăileanu. Mai precis, atunci a devenit mai cunoscut în cercurile literare ale vremii.
În 1914, a apărut în librării un volum cu scrieri de Hogaș. Despre acel moment, Ibrăileanu remomorează după opt ani: „A fost exact în ziua dezlănțuirii războiului mondial. Lumea avea alte griji”.
După un an, în 1915, gata tipărită, cartea lui Hogaș se preface în cenușă, în urma unui incendiu.
A fost apoi războiul, dar și moartea lui Hogaș. După toate acestea, în 1921, a apărut într-un final pentru prima dată în volum Pe drumuri de munte.
Garabet Ibrăileanu surprinde esența poveștilor din călătoriile lui Hogaș:
Calistrat Hogaș a pus în pus în paginile lui numai lumină și viață, numai soare și bucurie – a pus toată taina muntelui și tot albastrul cerului moldovenesc, murmurul izvoarelor, vorba de tâlc a țăranului și gluma homerică a oamenilor întregi de odinioară.
El a iubit natura ca un amant – „eu am fost întotdeauna amantul nestrămutat al naturii” – în toate aspectele ei, s-ar putea spune în toate capriciile ei, noaptea misterioasă, apusul care pune umbre lungi pe șesurile tăcute, codrii sunători și nemărginiți, furtuna care zguduie „făptura” din temelii și golul tainic ce se întinde dincolo de Panaghia Ceahlăului, de unde începe împărăția spiritului pur, unde veghează numai ochii lui Dumnezeu.
Unul dintre istoricii literarii care a arătat un entuziasm mare pentru scrierile lui Hogaș a fost Eugen Lovinescu.
În 1928, acesta afirma:
Nu se poate scrie despre Hogaș fără exprimarea mirării că un astfel de poet a putut trăi până la adânci bătrâneți aproape necunoscut și că nici astăzi nu a pătruns în conștiința publică.
„Scrisă într-o limbă și cu un umor ce amintesc pe Creangă”, opera lui Hogaș „nu e contemporană, ci pluteşte peste rasă şi peste timp…”, crede Lovinescu.
Criticul literar notează:
Ea datează de cel puţin trei mii de ani, din epoca poemelor homerice şi, prin violenţa lirică cu care sunt adorate forţele naturii, de mai de mult, din epoca marilor epopei indiene.
Hogaş n-a fost un mare poet liric al naturii româneşti, ca M. Sadoveanu, de pildă, ci un aed din faptul lumii, când soarele era o divinitate reală şi răsărirea lui o transfigurare universală, când toate fenomenele naturii se prezentau în expresia concretă a unor forţe cereşti, când umanul era amestecat indisolubil cu divinul, când totul era mit.
Pentru îndeplinirea misiunii sale de aed, Hogaş nu are numai ritmul larg, sonor, ritual al eposului antic, nu are numai grandilocvenţa homerică sau frenezia de expresie arică, ci şi sufletul antic, sufletul omului primitiv din care au izvorât demonii șiîngerii, eroii și marii scelerați, uriașii și piticii, în care stâncile se prefac în monști și drumbrăvile și munții, apele și câmpiile se populează, în chip natural cu nimfe, cu oreade și hamadriade, cu balauri, în care fiecare gest, cât de simplu, se amplifică și se proiectează măreț pe singurătatea cerului…
