După 57 de ani de la moartea lui Vasile Alecsandri, a fost publicat jurnalul intim din perioada de tinerețe a poetului.
Soția lui Vasile Alecsandri, Paulina, a păstrat acest jurnal mulți ani de la trecerea în neființă a poetului. În 1909, i l-a dat nepoatei ei, Elena Ivănescu-Capșa, pentru a-l păstra. Aceasta a crescut la Mircești, în casa poetului, alături de Paulina.
Elena a păstrat, la rândul ei, manuscrisul timp de 36 de ani. Elena mărturisește:
Dragostea ce mi-o purta Paulina Alecsandri și mai ales încrederea pe care o avea în mine au făcut-o să-mi încredințeze în mare taină, taina însăși a poetului, jurnalul intim al iubirii sale pentru Elena Negri.
Într-o zi, îmi amintesc, printre multe alte lucruri care au aparținut poetului, mi-a dat și un manuscris.
Este tocmai jurnalul intim al călătoriei și al marii sale iubiri pentru Elena Negri. L-am purtat de atunci 36 de ani, ca pe un talisman scump…
În 1945, Constantin Papastate a primit acest manuscris de la Elena. Jurnalul a fost tradus în română – Alecsandri a scris în limba franceză – și, după doi ani, a văzut, pentru prima dată, lumina tiparului, cu acordul Elenei.
Jurnalul a fost scris pe un blocnotes, unul dintre lucrurile de care poetul nu se despărțea niciodată.
Alecsandri povestește în jurnal despre călătoria lui solo în Orient și Italia și mai ales despre perioada petrecută alături de Elena Negri la Veneția și prin alte țări europene.
C. D. Papastate notează:
E un document în care se oglindește mai limpede ca oriunde sufletul îndrăgostit al poetului, cu înclinațiile lui romantice, cu gusturile lui clasice și cu spiritul de observație a realității, care face din el un spirit complex, armonios dotat, plin de căldură, de humor și imaginație.
Clasic și romantic, a presărat în scrierile lui note de ironie și umor, plasate însă „cu foarte mult bun simț și niciodată cu tendințe de exagerare”, precizează C. D. Papastate.
Povestea dintre Vasile Alecsandri [28 iulie 1821 – 22 august 1890] și Elena Negri a început când poetul avea 24 de ani.
Prieten bun cu Costache Negri, Alecsandri a întâlnit-o prima dată pe Elena, soră cu Costache, în 1840. Înainte cu un an, el s-a reîntors în Moldova natală, după cinci ani de studii la Paris. Elena era atunci căsătorită. După trei ani, a divorțat și, din 1845, s-a înfiripat între cei doi o delicată poveste de dragoste.
În iunie 1846, la sfatul medicilor, Elena a plecat în Italia pentru a-și îngriji sănătatea. Cu o lună mai devreme, Alecsandri a obținut un pașaport pentru o călătorie de zece luni în Asia, Africa și Europa. După o săptămână de la plecarea Elenei în Italia, a pornit la drum și el.
La 29 august, poetul se află la Trieste unde a așteptat șapte zile sosirea iubitei lui.
În 5 septembrie, scrie în blocnotesul de care nu se despărțea:
Încă de dimineață mă copleșesc așa de tare presimțirile că nu pot sta locului.
Alerg de două ori la poștă, unde N. (inițiala de la Ninița, diminutiv de la Elena, nume dat Elenei de Alecsandri) trebuie să sosească, dar totdeauna, prea devreme.
Mă reîntorc într-un sbucium peste putință de stăpânit.
[…]
Măsor odaia în lung și’n lat ca un nebun.
[…]
În sfârșit feciorul vine pe neașteptate să-mi spună că ea a sosit. Mă duc în odaia ei și o strâng la piept cu toată înflăcărarea unui amor exaltat de două luni îndelungate de absență.
În acest răstimp, amândoi am făcut mai multe sute de leghe ca să ne întâlnim unul cu altul.
Ea a colindat o bună parte din Germania sub cuvânt că își îngrijește sănătatea, iar eu am străbătut mai multe mări sub cuvântul nu mai puțin adevărat al unei călătorii în Orient.
Plecați amândoi din același loc, am ajuns la țintă, bătându-ne joc din răsputeri de faptul că am fost crezuți așa de ușor de către curioși.
Fericirea noastră începe.
Unul dintre jocurile lor preferate era să se ferească de cei cunoscuți. De fiecare dată când erau văzuți împreună, lăsau impresia că tocmai s-au întâlnit „din întâmplare”.
După trei zile, au plecat, „pe o vreme minunată”, din Trieste, cu vaporul, unde au avut parte de „o întâlnire neașteptată și nu mai puțin neplăcută cu compatrioți valahi”.
La Veneția, gondolierul lor, Antonio, îi poartă pe canale, la apusul soarelui, și le spune povești despre palate.
„Senzații de nedescris pricinuite de legănarea ușoară a gondolei și de sentimentul singurătății noastre în doi. Simțim în tăcere întreaga fericire de care sunt în stare două inimi tinere și înfocate. Amorul nostru înfrumusețează tot ce ne înconjoară, el dă lucrurilor proporții sublime”, scrie poetul.
Cei doi se mută împreună „într-un apartament de trei camere cu salonul spre Canal Grande, în palatul Benzon”.
Un prilej care îl face pe Vasile Alecsandri să noteze entuziast:
În sfârșit suntem la noi! Și la Veneția!
Aici începe cu adevărat viața noastră în doi, fără piedici, fără griji; absorbiți cu totul de fericirea noastră și de nebuniile noastre copilărești.
Orele trec, zilele curg, săptămânile se grămădesc în urma noastră așa de rapide că ni-i groază.
Ni-e teamă să nu îmbătrânim prea devreme, fără să ne dăm seama de goana timpului.
Nu suntem niciodată gata înainte de ceasul unu sau două după-amiaza, vorbim de toate și de nimic, râdem tot așa și ne sărutăm mereu pentru toate și pentru nimic; asta face din orele noastre un lung și neîntrerupt lanț de sărutări și mângâieri.
Un singur subiect e dezbătut și discutat „la modul cel mai serios”, iar acesta e „gospodăria lor”. Vasile Alecsandri înșiră ce lucruri aveau în posesie: șase felegeanuri (felegene) și tot atâtea zarfuri, un ibricel, zahăr, mașină de cafea, o cutie de sardele de Nantes, Mortadella și brânză și fructe din belșug.
Nu uită să noteze:
După gustare vin îndelungile și plăcutele noastre convorbiri…
[…]
Dar ceea ce-i mai curios este faptul că tot vorbind, alergând, râzând, ne apropiem mereu pe nesimțite unul de altul, și când ne trezim, mă pomenesc ținând monițica pe genunchi, sărutându-ne instinctiv în tot timpul discuției noastre, fără să luăm seama. Un cuvânt și o sărutare, este temeiul conversației noastre.
[…]
N. primește o scrisoare de la fratele său, care o face să plângă; dar eu îi șterg ochii cu sărutările mele și zâmbetul reapare; pentru că noi amândoi ținem loc de tot: lume, familie și patrie.
Avem totul, avându-ne unul pe altul; și avem mai presus de toate, amorul.
[…]
Când ieșim pe jos, ni se pare că avem aripi la picioare (noi care’n Moldova nu avem picioare, ci roți), atât de mult simțim plăcerea de a merge împreună, ținându-ne strâns de braț, sprijinindu-ne unul pe altul, potrivindu-ne pașii unul după celălalt, și trecând prin gloata de pe străzi, fără a o privi și a o auzi.
Când lumina începe să scadă „văzând cu ochii și întunericul se îndreaptă spre tine cu pas de trădător”, când „ziua se îngână cu noaptea, când natura pare în pragul morții, când cerul, lipsit de stele, e trist ca un tron pustiu”, atunci „e ceasul când simt tristeți nemărginite, și când îmi pare că privesc de departe la moartea unei făpturi dragi mie”, scrie poetul.
Atunci, „veselul Alecsandri” mărturisește:
Mă trezesc abătut fără voie și îngrijorat din senin.
Cât despre N. ea rămâne visătoare și timp de câteva minute nu ne-ar putea recunoaște nimeni, dar numaidecât ne dăm seama cu groază că de aproape două ceasuri nu ne-am mai sărutat și iată-ne într-o clipă veseli, cu ochii strălucind de bucurie, răzbunându-ne împreună de tot timpul pierdut.
[…]
De cum răsar stelele ne și îndreptăm în gondolă, spre Giudecca.
[…]
Apoi, pe măsură ce ne perindăm astfel, amândoi, în liniștea nopții toată măreția frumosului nostru vis împlinit, glasurile noastre se înmoaie și amuțesc și ne întoarcem domol către piața San Marc, amețiți de simțirile cele mai suave.
Fericiți cei ce se iubesc! Și mai fericiți cei ce se ascund de lume și pot să adauge ca noi la farmecul amorului pe acela al Veneției.
Bine a zis lord Byron: Credința înalță pe om la cer, iubirea coboară cerul la om.
După plecarea din Veneția, cei doi au călătorit prin mai multe locuri din Europa, în căutarea căldurii soarelui, pentru sănătatea Elenei. Momentele în care boala Elenei se arăta tot mai nemiloasă au început să fie din ce în ce mai dese.
În decembrie, „suntem la Paris!! – frază magică!”, notează poetul în carnetul lui. La început de ianuarie, Elena se simte „din ce în ce mai rău”. Au ajuns la Neapole (Napoli) la sfârșitul lunii martie.
În jurnal, poetul scrie: „N. nu mai are decât câteva zile de trăit”. Elena Negri a murit în dimineața zilei de 4 mai, pe vapor, în drum spre Constantinopol, „la intrarea în Cornul de aur”.
Pe o filă de jurnal, Vasile Alecsandri scrie:
Am spus-o adesea N. și cu mine și o vom mai spune mereu, cât timp vom trăi, și chiar de-ar fi să trăim o mie de ani, nu vom uita niciodată frumoasele noastre seri din Veneția.
[…]
Șederea noastră de două luni la Veneția face cât o întreagă viață de fericire…
