Miezul nopții se măsura de sătean în cele trei ceasuri „ale cântătorilor”. Erau ceasuri de nenoroc, când timpul devenea „necurat”. Acestea desemnau „începutul ceasurilor nefaste, rele, demonice din noapte, toiul activității lor și încetarea oricărei activități demonice”.
Dintr-un vas cu apă lăsat descoperit în timpul nopții, nu se bea „înainte de a sufla peste fața lui și să verși oleacă din apă”. Pentru că, peste noapte, „dracul s-a băgat în apă”, prin urmare trebuie să fie înlăturat de acolo.
Noaptea nu se aduce apă de la fântână, „căci împrejurul ei joacă ielele, și cel care va lua apă, îl va lua din iele”, scrie folcloristul Artur Gorovei [19 februarie 1864 – 19 martie 1951], în culegerea lui splendidă de credințe și superstiții populare.
În noaptea de sfântul Andrei, animalele vorbesc, iar „cine la ascultă, va muri”.
Să visezi noapte „nu e semn bun”. Etnologul Romulus Antonescu scrie:
Pentru cine visează întuneric înseamnă taină, secrete, chiar boală; pentru cine se visează stând pe întuneric înseamnă silă, dar pentru cine se visează ieșind din întuneric este semn că va scăpa de o primejdie.
Între miezul nopții și ora unu noaptea este „timp necurat”, scrie etnologul în Dicționar de credințe și simboluri românești:
Timpul de la ora 12-1 noaptea este timp necurat și deci umblarea pe ulițe, prin cimitire ori locuri misterioase este periculoasă, fiind timpul spiritelor (strigoi, moroi) și a altor spirite necurate; se susține chiar că, la această oră, însuși miezul sau puterea nopții umblă pe pământ sub diferite înfățișări; dacă un om se întâlnește cu miezul nopții, el trebuie să-și facă semnul crucii.
Noaptea este timpul propice „nașterii, morții și renașterii divinităților adorate”, completează etnograful Ion Ghinoiu.
Acesta explică:
O dovadă că, în Calendarul popular, supraviețuiesc elemente specifice calendarelor lunare sunt cele aproximativ 20 de sărbători nocturne.
[…]
Nașterea Anului (Revelionul), Nașterea lui Isus din Nazaret (Crăciunul), Învierea Mântuitorului (Paștele), Noaptea Strigoilor (Sântandrei), Focul lui Sâmedru, acestea sunt cele mai importante sărbători din ciclul calendaristic și toate sunt nocturne, nu diurne.
După modelul divinităților care mor și renasc pe timp de noapte, au fost fixate și sărbătorile din ciclul familial: ursitul copiilor în a treia noapte după naștere, la Masa Ursitoarelor, actul nupțial menit să deschidă un nou ciclu vital (noaptea nunții), priveghiul cu jocuri.
Sărbătorile și obiceiurile nocturne se leagă de un străvechi cult al astrului nocturn, Luna, și de vremurile imemoriale când timpul se socotea pe nopți, nu pe zile.
„Un om care crede în strigoi și căruia i se pare că zărește un spectru în noapte, simte desigur frica în toată grozăvia ei înspăimântoare”, scrie Guy de Maupassant.
Noaptea este „arhetip și principiu clasificator” în toate modelele arhaice ale lumii, afirma Ivan Evseev în Dicționar de simboluri si arhetipuri culturale. Este asociată „întunericului, haosului, infernului, pământului, morții, necunoașterii, confuziei, inconștientului”.
Cele „trei ceasuri rele” sunt situate, în tradiția românească”, „între cele trei cântări ale cocoșilor – noaptea, între orele 12 și 4”.
În acest interval de timp, explică Ivan Evseev, circulă „izmele, ielele, strigoii, moroii, pricolicii, zburătorii, muma-pădurii”.
Despre reprezentarea mitică a ceasurilor din zi și din noapte, etnologul Romulus Vulcănescu afirmă în Mitologie română:
Românul împarte celelalte unități de timp mitic, în timp diurn, de zi, și nocturn, de noapte;
[…]
noaptea, în cinci părți: amurg, înnoptare, miezul nopții, când bate toaca-n cer, cântători și zorii albi.
[…]
În privința nopții, orientarea pe ceasuri se făcea după criterii empirice cronometeorologice, în înserare, noapte înnegurată, noapte cu stele, noapte cu lună și noapte cu stele și lună.
La înserare, săteanul se orienta după umbre și licurici; în noapte, după zgomotul animalelor domestice sau sălbatice, zborul liliecilor, fluturilor de noapte, după ciripitul sau gânguritul unor păsări zburătoare…
Dar se orienta și după unele semne reale sau fictive magico-mitice de la miezul nopții: cântatul îndepărtat al cocoșilor, ca un cântat din cer, baterea toacei de la mezonoptică ca o toacă din cer, adierea zânelor în hore aeriene, fofilarea Zburătorului după dâra de lumină a mersului lui…
Miezul nopții se măsura de sătean în cele trei ceasuri zise „ale cântătorilor”. Acestea desemnau „începutul ceasurilor nefaste, rele, demonice din noapte, toiul activității lor și încetarea oricărei activități demonice”.
Romulus Vulcănescu notează:
Aceste trei cântări care (care uneori erau în coruri de cucuriguri) erau: cel de la 12 noaptea, cel dintre 1,30 și 2 noaptea și cel de la 3 și 3,30 din noapte.
Aceste așa zise «trei ceasuri din noapte erau considerate nefaste» pentru că, în intervalul lor, se credea că circulă în voie demonii, semidivinitățile rele (iezmele, ielele, strigoi, moroii, pricolicii, tricolicii, zburătorii, muma pădurii, fetele pădurii etc), ca și nălucile vrăjitoarelor, oamenii răi și animalele infernale.
Cel surprins în drum de ele, trebuia repede să zgârie pe pământ în jurul lui un cerc și să stea neclintit în mijlocul cercului, rugându-se la Fârtat să-l apere de ceea ce vede sau aude în juru-i.
Era în fond un rit de apărare magico-mitică, conform căruia practicantul trebuia să reziste în cerc până la a treia cântare a cocoșilor, înainte de apariția zorilor, când toate făpturile demonice dispăreau.
Aceste ceasuri nefaste din noapte au fost numite de români „ceasuri rele”, „ceasuri de nenoroc”.
„Strigoi, furtuni, lupi și maleficii aveau deseori noaptea drept complice”, scrie istoricul francez Jean Delumeau [18 iunie 1923 – 13 ianuarie 2020] în volumul La Peur en Occident.
Despre „frica de noapte”, Delumeau menționează:
Aceasta intra ca o componentă majoră în multe frici de odinioară.
Era prin excelență locul unde vrăjmașii omului urzeau pierderea lui, fizică și morală deopotrivă.
Frica în întuneric este cea trăită de primii oameni când se aflau expuși noaptea la atacurile fiarelor sălbatice fără să poată ghici în beznă apropierea lor…
Nu încape îndoială că aceste spaime ce reveneau seară de seară au sensibilizat umanitatea și a învățat-o să se teamă de capcanele nopții.
[…]
Că «primejdiile obiective» ale nopții, acumulate de-a lungul timpurilor, au determinat omenirea să o populeze cu «primejdii subiective» este mai mult decât probabil.
În felul acesta, frica în întuneric a putut deveni în mod intens și mai general o frică de întuneric.
Un proverb spune că „noaptea e un sfetnic bun”. Istoricul francez remarcă:
Faptul că proverbele ne asigură că noaptea e un sfetnic bun, nu se datorează întunericului care o însoțește, ci a răgazului pe care îl interpune înaintea unei decizii.
Altminteri, proverbele deplâng întunericul nopții. Noaptea-i neagră ca nu știu ce – și se tem de capcanele ei: Noapte, dragoste și vin, toate pline de venin.
Ea este complicea unor făpturi răufăcătoare: Oamenilor de bine le place ziua, iar celor răi – noaptea. Umbli numai noaptea ca un călugăr țicnit și ca vârcolacii.
În Visul unei nopți de vară, un personaj declamă:
