„Fiii mei, fiți curajoși! Am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”, acestea au fost ultimele cuvinte ale domnitorului Constantin Brâncoveanu, după relatarea secretarului său, Anton Maria del Chiaro.
La începutul lunii aprilie din anul 1714, a ajuns la București unul dintre „cei mai vechi amici” ai domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acesta a venit cu o veste.
Anton Maria del Chiaro, secretar al lui Brâncoveanu din 1710 și martor al acestui eveniment, a relatat în cartea lui Revoluțiile Valahiei:
A doua zi, miercuri, obișnuitul alai îl conduse pe capugiu (n. trimis al sultanului în Țările Române) la Curte, unde era aşteptat de Brâncoveanu în marea sală de audienţă.
Sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl întâmpină până la jumătatea odăii şi, urându-i bun venit, îl pofteşte să şadă.
Turcul răspunse că nu este timp de şezut, şi, fiindu-i vechi prieten, regretă a-i fi adus o ştire rea, dar să aibă răbdare şi să se supună voinţei divine şi să asculte de ordinele Sultanului.
Și scoţând o năframă de mătasă neagră o puse pe un umăr al Principelui, spunându-i: mazil, ceea ce înseamnă detronat.
Bietul Principe, surprins, începu să deteste nerecunoştinţa sălbatică a turcilor, care răsplătesc în aşa fel serviciile aduse împărăţiei în 25 şi mai bine de ani.
Și voind a se aşeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul său nu mai este pe tron.
În fața boierilor principali, aduși „degrabă”, s-a citit firmanul, ceea ce era ordinul emis de sultan. Brâncoveanu era „declarat, cu toată familia sa, hain, adică rebel, și deci detronat”.
Medic domnesc din 1707, Bartolomeo Ferrati precizează „acuzațiile” care i-au fost aduse lui Brâncoveanu:
Deoarece noi am descoperit că tu, Constantin Brâncoveanu ești nedemn și necredincios,
[…]
că ai pus în țară biruri noi și că prin acestea ai sărăcit-o și că nici nu te-ai mulțumit cu reședința pe care noi ți-o hotărâsem, ci că ți-ai făcut după voința ta o altă reședință în care ședeai mai adesea, de aceea pentru aceste lipsuri și multe altele, te scoatem din domnie și îți poruncim să vii aici la noi cu întreaga ta casă și familie; în acest scop ți-am trimis pe capugiul nostru.
Del Chiaro povestește:
Bietul Principe se retrase în odăile sale, cu sufletul agitat de gânduri triste: îndoială, gelozie, frică și speranțe.
[…]
Nesfârșită era însă jalea când se înapoiară acasă Doamna sa cu cei patru fii și tot atâtea fiice.
Boierii au fost întrebați dacă îi iau „pe seama lor și pe răspunderea lor” pe domn, pe fiii și ginerii lui, „astfel ca niciunul să nu poată fugi până ce se va hotărî asupra soartei lor”.
Se spune că boierii s-au angajat, cu „legământ scris”, cum li s-a cerut, să fie chezași pentru domn. După toate acestea, trimisul a anunțat că mai avea o poruncă de îndeplinit, „să așeze un domn nou”.
În relatarea lui, Ferrati afirmă:
Boierii au răspuns că nu vor să aibă alt domn și că erau gata să se înfățișeze cu domnul de față sultanului și să dezvinovățească pe domn de pârele neîntemeiate.
În versiunea lui Ferrati, boierii au fost obligați „să se sfătuiască” și să numească un alt domnitor. În cele din urmă, „au ales ca domn al lor pe marele spătar al Țării Românești, pe Ștefan Cantacuzino, și când acest Ștefan a auzit aceasta, a vrut să fugă, dar a fost împiedicat…”.
Del Chiaro scrie însă că boierii „încercară ei să aleagă pe unul dintre ai lor, dar niciunul nu fu aprobat de trimis”:
La urmă, adresându-se boierilor, întrebă care din ei e Marele Spătar Ștefan Cantacuzino și, punând mâna pe umărul acestuia, îl declară Domnitor al Valahiei și ordonă boierilor să încalece și să-l conducă la Curte.
Unii începură a bănui că totul a fost pus la cale, în țară, de Cantacuzini, și înfăptuit apoi la Constantinopol.
Observând întreaga desfășurare a evenimentul,Del Chiaro a comentat:
Ce priveliște rară! ce schimbare unică! În acelaș timp, doi Voevozi în aceiași Curte: unul depus, iar altul, cum susține toată lumea, impus.
Pe același teatru două scene cu totul opuse: aceea a Principelui Cantacuzino, plină de veselie și jubilare, fiecare din aderenții săi hrănind speranțe; dincolo tristeță și consternare, cu nesfârșite gânduri negre.
După „primirea omagiilor, principele Ștefan trecu în apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum și de calitățile ce recunoaște fostului Voievod”, a consemnat Del Chiaro.
În ziua următoarea, „Vinerea mare, la ora 9 seara”, cum a menționat Del Chiaro, Constantin Brâncoveanu a fost dus la Constantinopol împreună cu soția lui, cei patru fii, soția celui mai mare fiu cu copilul lor și cei patru gineri. Fiicele lui au rămas la București.
Ajuns la Constantinopol, Brâncoveanu „în loc de a fi condus la unul din palatele sale, cum spera, fu condus direct la închisoarea «Cele șapte turnuri»”, scrie Del Chiaro.
El a comentat:
Și iată deci un prinț bogat, obicinuit din copilărie cu fast și strălucire, redus, după 25 ani de domnie, la o haină mizerabilă, căci turcii l-au dezbrăcat de cele domnești cu care plecase din București.
Percheziţii severe se făcură tuturor pentru a găsi lucruri de preţ, iar imbrohorul (n. persoană trimisă de sultan în Țările Române, cu misiune politică), rămas în acest scop în Valahia, a dat severe înştiinţări publice de a se denunţa, sub pedeapsă de moarte, orice cunoştinţă despre averea lui Brâncoveanu.
Mulţi se supuseră proclamaţiei; unii pentru a intra în graţiile noului domnitor sau de frica pedepsei, alţii în fine din dorinţa de a grăbi desfiinţarea lui Brâncoveanu.
Întreaga avere a lui Brâncoveanu a fost confiscată. S-au luat „bani, bijuterii de mare valoare, veștminte superbe”, toate bunurile „mișcătoare și nemișcătoare”. Tacâmuri, mobile și multe alte obiecte au fost vândute de trimișii sultanului „la mezat”.
„Iar noul domnitor găsise cu cale să interzică, prin ordin sever, orice ajutor, fie chiar al medicilor în caz de boală, dat familiei celui detronat”, a amintit Del Chiaro.
Singurul care a riscat și le-a oferit sprijin fiicelor lui Brâncoveanu a fost un doctor. Cu ani în urmă, Brâncoveanu i-a oferit acestuia o bursă pentru studii medicale în străinătate.
La Constantinopol, Brâncoveanu a ascultat „cu demnitate” toate „gravele acuzațiuni din partea Sultanului”. „Pentru a smulge mărturisirea averii”, Brâncoveanu și fiul lui cel mai mare au fost supuși torturii.
După ce s-a mărturisit totul, la 15/26 august 1714, în prezența Sultanului, „care sta la o anumită distanță”, imbrohorul l-a supus pe domnitor unui nou interogator. Brâncoveanu „răspunse fără frică”, consemnează Del Chiaro.
Despre ultimele clipe ale domnitorului, „un eveniment care a zguduit adânc pe toți cei prezenți”, Del Chiaro a relatat din ceea ce i-au comunicat martori:
La un semn, se apropie gealatul (n. călăul).
Când Brâncoveanu îl văzu că se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune, și se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte:
«Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru».
Primul decapitat fu Văcărescu (n. Ianache Văcărescu, om de încredere al domnitorului și frate cu soția lui Brâncoveanu, doamna Maria), apoi prințișorul cel mic Mateiaș (Matei), și al treilea fiul Răducanu (Radu, care urma să facă nunta după învoirea Vizirului), după care fură decapitați Ștefăniță (Ștefan) și Constantin, cel mai mare, iar la urmă, nenorocitul Voievod, părintele lor, care a fost spectator la această cruzime și barbarie.
După tragedie, Sultanul se îndepărtă iar capetele celor uciși fură purtate prin oraş, pe prăjini.
Se strânse lume multă în jurul acestor cadavre iar Marele Vizir, temându-se de vreo răscoală, căci înșişi turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare.
[…]
În ce chinuri se zbătea nenorocita Doamnă, când i se aduse vestea uciderii iubitului ei soţ şi a scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina.
Eu, care 4 ani neîntrerupţi am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor prinţi, nu-mi pot aminti această teribilă catastrofă fără a vărsa lacrimi.
După cum a consemnat Del Chiaro, câțiva localnici pescari au luat cadavrele din Marea Marmara și le-au îngropat într-o mănăstire, pe o insulă.
După șase ani, soția domnitorului a reușit să aducă în țară rămășițele pământești ale acestuia. Au fost înmormântate la biserica sfântul Gheorghe cel Nou din București.
