„Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai-nainte de a-i fi citit și lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulțumire cele scrise de mine”, spunea Ioan Slavici despre „povățuitorul” lui literar.
Într-o mărturisire despre el, un „scrietor”, Ioan Slavici [18 ianuarie 1848 – 17 august 1925] a încercat să găsească răspunsuri la o întrebare aparent simplă, de ce scriu. Ce i-a dat imboldul de a scrie, ce mulțumire, mulțumiri găsea în scris, diferențele pe care le urmărea între scrierile literare și cele pentru ziare. În cele din urmă, care era pentru el rostul de a scrie și cel de a citi:
Eu m-am simțit viața mea întreagă mai presus de toate dascăl.
A le da altora învățături a fost pentru mine totdeauna o mulțumire, și cele mai vii mulțumiri le-am avut stând de vorbă cu oameni prin care mă puteam dumiri ori plimbându-mă cu elevii mei.
Mai ales ca dascăl mi-am câștigat și pânea de toate zilele, și nu-mi aduc aminte să mi se fi-ntâmplat vreodată ca să fiu nemulțumit de-nvățăturile ce-am dat.
Nu tot așa ca ziarist.
Fiind adecă vorba de interesele obștești, îmi dădeam totdeauna silința să spun ceea ce simt, gândesc și vor cei mulți, și nu o dată mi se-ntâmpla să stau la îndoială dacă nu cumva greșesc.
Abia târziu de tot am ajuns să mă-ncredințez că sunt puțini oamenii care au convingeri. Cei mai mulți nici nu știu ce va să zică a fi convins. Ei au numai păreri, pe care le schimbă dupa împregiurări și după impulsiuni momentane.
Partea individuală deci în scrisa mea ca ziarist erau îndrumările pe care le dădeam, iar aceste adeseori nu se potriveau cu felul de a gândi al celor mai mulți.
Cu atât mai vârtos ieșea la iveală această râvnă dăscălească în scrierile mele literare.
Nu puteam să mă-mpac cu gândul că lectura de orișice fel e numai o plăcută pierdere de timp. În gândul meu rostul scrierii a fost totdeauna îndrumarea spre o viețuire potrivită cu firea omenească.
[…]
Nu numai țineam apoi seama de efectul produs de scriere, ci, scriind, îmi dădeam toată silința să mă potrivesc atât în plăsmuire, cât și în formă cu felul de a vedea și cu gustul acelora pe care îi aveam în vedere. Așa se adeverea în ceea ce privește că lucrarea literară se desfășoară sub înrâurirea publicului cititor.
[…]
Urmarea firească e că lucram totdeauna a-ndelete, țineam la corectitudinea formei până-n cele mai mici amănunte…
Bucuria de a scrie poate, sau putea, să compenseze lipsurile:
Din onorarul pe care-l aveam la Sibiu ca director al ziarului Tribuna ori din cel ce mi se dădea în urmă la București ca director al ziarului Minerva nu puteam să trăiesc.
Cu atât mai puțin aș fi putut să trăiesc din onorarele ce am primit pentru scrierile mele literare.
Ar fi trebuit să alerg și eu pe la redacțiuni, ca să mi se facă reclamă, și pe la autorități ca să-mi cumpere exemplare, ceea ce era împotriva firii mele.
Scriam deci pentru mulțumirea mea sufletească, și-mi era destul că le făceam prin aceasta plăcere unora dintre prietenii și binevoitorii mei.
O spun aceasta pentru ca să caracterizez timpul prin care am trecut.
Scriam pentru că nu eram în stare să mă stăpânesc. Scăpat însă de neastâmpărul de care eram cuprins, puțin îmi păsa dacă se publică ori nu ceea ce am scris: îmi era destul că am citit scrisa mea în fața cuiva.
Mihai Eminescu i-a fost cel dintâi și cel mai însemnat „povățuitor în cele literare”. Cei doi s-au cunoscut în perioada de studii la Viena, în iarna anului 1869. Ioan Slavici rememora:
La Viena și la Iași am scris sub înrâurirea lui Eminescu.
[…]
În urma stăruințelor lui am început să citesc românește, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor și am scris, cum zicea el, în șirieneasca mea…
Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele, făcând în ele corecturi cu multă discrețiune, și le trimitea la Convorbiri literare, cu care avea legături.
[…]
Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai-nainte de a-i fi citit și lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulțumire cele scrise de mine.
Completează cu amintiri despre Veneția povestite de Ioan Slavici.
