În partea lui cea luminoasă, vinul, sursă a extazului mistic, a fost văzut ca un simbol al transformării, al veseliei, dragostei, adevărului. Omul i-a simțit și efectul întunecat, in vino veritas, o expresie străveche, fiindcă necumpătatului ușor îi poate face «limba nereținută» și mintea «pierdută».
Herodot povestea în Istoriile lui despre un obicei al perșilor. Dacă luau o decizie în timp ce erau băuți, aveau o regulă să chibzuiască hotărârea și după ce se trezeau din beție. Uneori făceau și altfel: dacă hotărau ceva în timp ce erau cu mințile limpezi, reveneau asupra deciziei și o discutau când erau sub influența vinului.
În vremurile când temelia hranei țărănești era mămăliga, singurul fel de mâncare de care se bucura deseori țăranul, după spusele unor călători, masa de prânz a domnului Moldovei avea, în zilele obișnuite, „când nu erau ospețe”, ritualul ei, a notat Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae / Descrierea Moldovei, lucrare scrisă în latină între anii 1714 și 1716.
Când nu avea oaspeți, domnul își lua prânzul unde dorea, în sala cea mică, în cea mare sau „în casa femeilor” (gynaeceum, gineceu). Întotdeauna, la masa de prânz, domnul poftea alături de el doi boieri mari și doi „dintre cei mici”. Uneori, mai erau invitați căpitanii sau chiar și „oșteni vechi”.
Cina domnitorului era rezervată doar familiei și rudelor apropiate. Uneori era poftit un „oarecine care e văzut cu ochi buni de domn sau care îl veseleşte cu linguşiri ori vorbe plăcute”.
La masa de prânz, venea uneori și doamna alături de domnitor. Alteori ea dădea poruncă „să i se pună masa deosebit în odăile ei şi o slujesc cămăraşii, medelnicerii, cuparul sau paharnicul şi jupânesele alese din neamurile boiereşti”.
Când tobele și trâmbițele începeau să răsune, bucatele se aduceau la masă.
Potrivit obiceiului, stolnicii aduceau bucatele din cuhne. Înaintea lor, mergea vătaful şi stolnicul al doilea. Le dădeau apoi stolnicului cel mare, iar acesta le așeza pe masă.
În toate zilele, pentru masa domnească pitarul cel mare avea grijă să se facă pâine proaspătă.
De la masa domnească nu lipseau mitropolitul și episcopul, însă aceștia aveau parte numai de bucate de pește și lapte, „fiindcă lor nu le este îngăduit, după canoanele lui Vasile cel Mare, să mănânce carne”.
În momentul când intra domnitorul și se așeza la locul lui, se așezau și ceilalți invitați, „după orânduială”. Înainte de a se bucura domnitorul de bucatele pregătite, acestea erau gustate mai întâi de stolnicul cel mare. Dimitrie Cantemir nota:
Când vine domnul, mitropolitul rosteşte rugăciunea obişnuită la masă şi blagosloveşte bucatele; medelnicerul cel mare aduce apa pentru spălatul mâinilor.
Când domnul începe să mănânce, se slobozesc tunurile, iar muzica turcească şi cea creştinească pornesc să cânte.
Paharnicul aducea „băutura cea dintâi” și tot el gusta vinul „turnat dintr-o oală mare într-un pahar mai mic, care lucru se zice în graiul moldovenilor «credinţă»”.
La „băutura cea dintâi”, toți se ridicau în picioare și se închinau către domn:
Însă la celelalte pahare nu se mai ridică, se mai închină când şi când înspre domn, măcar deși sunt beți.
După paharul al treilea, „boierii cei mari” se retrăgeau de la masă și rămâneau „boierii din starea a doua”.
Aceștia primeau apoi din partea domnului „câte un blid de la masa sa, ca semn al milostivirii sale”.
La sfârșitul mesei, mitropolitul spunea câteva vorbe în sănătatea domnului. Cantemir scria:
Când domnul duce paharul la gură, se slobozesc toate tunurile împrejur, cu bubuitul cărora se amestecă muzica din care însă cei de faţă nu aud decât răsunetul, care vine din bolţile largi ale palatului.
După domn, mitropolitul deşartă şi el un pahar de argint, cam de o sută de dramuri, dar nu se clinteşte de la locul lui, ci se scoală numai în picioare.
Toţi ceilalţi boieri, care stau pe scaune sau în picioare, golesc două câte două pahare care li se dau şi, după ce sărută mâna domnului (ţinându-l postelnicul cel mare de subsuori) se aşează iar la locurile lor de mai înainte.
După ce au băut aşa, mai deşartă paharele în sănătatea doamnei, coconilor şi domniţelor şi pentru orice le-ar mai pune la îndemână prilejul ori beţia.
În momentul în care domnitorul își punea șervetul pe masă era semn că „ospățul s-a isprăvit”. Postelnicul cel mare lovea atunci pământul cu „toiagul de argint”:
După acest semn îndată se scoală toți cari pot să mai stea pe picioare, iară acei cari sunt atâta de beți de nu se mai pot sluji de picioarele lor, îi ridică alții și-i duc de acolo.
După ce domnitorul își lua rămas bun de la toți și pleca, „cu mare grăbire iau slugile curții bucatele de pe masă, fieștecarele ce poate apuca; pentru că ei își socotesc lor că e o cinste ca să mănânce oareșce de pe masa domnească”.
Boierii mergeau spre casele lor însoțiți de „muzica domnului”. A doua zi, se adunau cu toţii în divan, intrau la domn „ca să-i sărute mână”, să îi mulţumeească pentru cinstea de care s-au bucurat şi se rugau de iertare „pentru greşelile săvârşite la beţie”.
Completează cu Plinius despre virtuțile vinului: Egalează puterea zeilor.
