În primăvara anului 1904, I. L. Caragiale a plecat din România, cu toată familia. Pornise în căutarea unui loc care să-i fie „decor al unei noi existențe, lipsită de sbucium și de ambiții”, cum a notat istoricul literar Șerban Cioculescu.
A mers mai întâi în Italia, apoi în Franța, unde spera să rămână. Parisul i-a dat planul peste cap, „l-a înspăimântat cu sgomotul, funinginea din văzduh și inconfortul” lui.
S-a îndreptat spre Berlin unde a fost imediat fermecat de „ordinea, curățenia și aerul curat”. Într-o scrisoare scurtă, datată 14 martie 1905, îi spunea doctorului Alceu Urechia:
Plânge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului. Vă salut, cu o foame îndrăcită, mânca-v’ar nenea!
După câteva luni, se mărturisește absolut vrăjit de orașul ales. Într-o scrisoare către doctorul Alceu, are numai cuvinte de laudă pentru noua țară în care s-a așezat și puțin măgulitoare pentru realitățile românești lăsate în urmă. Încerca să-l convingă pe prietenul lui să meargă și el acolo, ademenindu-l cu cele două mari pasiuni ale doctorului, pe care le cunoștea bine: să facă lungi călătorii cu bicicleta și să se înconjoare de flori. În august, Caragiale îi scria din Berlin:
În fiecare stol de bicicliști, care ca păsările cutreieră țara asta mândră, bravă și bună, plină de frumuseți incomparabile, parcă te văz și pe tine, cu bluza ta de mătăsică umflată de vânt, pedalând la întrecere cu țugul ori cu șiful, ca să ne’ntâlnim seara la cină în cutare loc favorit, în piața vreunui Rathaus bâtrân, ori în vreun parc secular, la Waldschänke.
[…]
Știu că mai iubești și florile, pe care eu nu le prea făceam haz. Află că acum le iubesc și eu, m’au corupt nemții.
Ei sunt tot atât de pasionați de flori ca și de bere, aș putea zice un alt vițiu. În cele mai infime localități sunt tot atâtea florării câte berării și cârciumi — fă-ți o idee câte florării.
Eu, odinioară, așa de puțin simțitor față cu aceste legume cari nu se mănâncă, stau acuma să casc gura la etalajurile florarilor, la florile de pe bulevarde, piețe, grădini publice și particulare, verande, balcoane, intrări de restaurante, cafenele, etc.
I-a povestit, „cu un dar neegalabil, de a împleti umorul cu seriozitatea”, despre o „frumoasă regulă” care, o vreme, a dat peste cap rostul în familia Caragiale:
Vinerea și Sâmbăta dimineața până la 1 d.a. se bat și scutură covoarele tuturor locuitorilor. Este în curte la noi, ca în toate curțile din Herșafți (Herrschaften, domni «mari») o fuziliadă și o canonadă ceasuri întregi, ca la Port-Arthur: paca-paca!
Alaltăieri, vineri, de atâta luptă și de atâtea mirosuri antimoliice, Madame Caragiale a început să strănute grozav, ș’a strănutat până i s’a umflat nasul (ți’nchipuie!) și pe urmă o durere de cap apilpisită… dar în fine, covoarele s’au scuturat, s-au curățit lămpile și lustruit parchetele cu un fel de ceară foarte odoriferantă.
Mie mi s’a înfundat creerul: nu mai înțeleg ce este — camfor, naftalină, terebentină? Cafeaua mi se pare zeamă de varză și Pfungstädterul, lapte bătut. Sper însă că, până Vinerea viitoare, o să-mi revie facultatea de control exact al sensațiunilor.
Perioada berlineză, „lipsită de griji materiale, e desigur cea mai liniștită din viața lui Caragiale”, cum notase Șerban Cioculescu. Una în care a purtat corespondențe cu diferiți prieteni și amici, cu unii pentru nevoia de a vorbi, de a mai afla una-alta, un alt fel de a scăpa de momente de singurătate și plictiseală. Șerban Cioculescu a completat:
Corespendent onctuos, Caragiale cultivă statornic prietenia; ba chiar își cultivă și cunoștințele, care au și ele câteodată rostul să-i îndulcească existența.
[…]
Ceea ce îl face delectabil, acest stil, e însăși plăcerea pe care o simțea cel mai sociabil dintre oameni, scriind unui prieten. Acesta e și secretul comunicativității ei.
Pe Alceu Urechia îl dojenea în felul lui și îndemna prietenește:
Îmi spui într’una că ți-e dor de mine. Probează-mi-o, bibilicule! E foarte ușor. Până să completezi suma ca să vii să ne îmbrățișăm aici, ia o dată pe săptămână condeiul tău și scrie-mi verzi și uscate, cât de multe, cum îți scriu și eu ție numai de dragul de a vorbi cu tine dintr’atâta depărtare.
Completează cu Caragiale în amintirile Anei Conta Kernbach
