În 1913, George Topîrceanu, atunci în vârstă de 27 de ani, a participat la campania din Bulgaria, înrolat ca sergent în Regimentul 3 Artilerie Grea. În luna august, din acel an, a scris în jurnalul lui:
Niciodată în viața mea nu am fost mai îngrozit de cum sunt acum.
Amurg nouros, soldați ca furnicile pe mal și pe șlepuri. Dunărea tulbure sub noi. Ce-mi va aduce noaptea aceasta și ziua de mâine?
Peste trei ani, în 1916 – an în care, la 30 de ani, și-a făcut și debutul cu volumele Balade vesele și triste și Parodii originale – după ce România a intrat în război, a fost mobilizat ca subofițer de artilerie și a trăit din nou aceeași groază.
Camarazii lui Topîrceanu erau oameni simpli, mai mult preocupați de soarta familiei decât de a lor. În așteptare deschide jurnalul de pe front, unde el era unul dintre tunari.
În tranșeele din apropiere, ocupate de o companie a unui regiment de infanterie, poetul mergea adesea să privească „peisajul vast și calm din față, peste care treceau numai umbre călătoare de nouri”.
Infanteriștii, cei mai mulți peste patruzeci de ani, aveau o singură frământare, observa G. Topîrceanu:
În ochii lor nu citeai dorul tineresc de acasă, ci numai grija mohorâtă și senină de nevastă și copilași, părăsiți fără sprijin, cine știe unde, în mijlocul unei gospodării dărăpănate.
«Mi-am lăsat nevasta acum șase luni, cu patru copii și numai cu trei franci în casă», îmi spunea unul dintre ei. «Cum nu s-or fi gândind cei mari și la noi, că doar nu suntem câini.»
De la o vreme, chipurile lor pământii, roase de același gând îndărătnic, începeau să-mi strecoare în suflet o teamă nelămurită, o dezamăgire surdă: vor fi oamenii aceștia necăjiți în stare să înfrunte războiul?
Ce Dumnezeu! Dușmanul care putea sosi din ceas în ceas nu trebuia să ne găsească cu gândul numai la soarta nevestei și a copilașilor.
Acei țărani oropsiți aduși din satele Bărăganului și puși să lupte, fără să știe prea bine pentru ce, erau departe de „imaginea ostașului român”, așa cum arăta acesta în „strălucitoare defilări ale regimentelor gătite de paradă” sau în „galeriile tragice ale istoriei noastre naționale”.
În schimb, „aproape toți tineri”, artileriștii erau moldoveni „sprințari și poznași, ca cei din literatura lui Alecsandri”, zicea Topîrceanu. Cât era ziua de lungă „șuguiau” și își făceau datoria „cu inima ușoară”. Din când în când însă chiar și ei cădeau pe gânduri și „păreau îngrijorați”.
„Totuși nu ne obișnuisem cu gândul că suntem în război”, a notat G. Topîrceanu.
La popota infanteriștilor, serile curgeau de parcă nimic nu avea dreptul să tulbure ritualul meselor:
Seara era caldă, dar vinul era rece și se potrivea de minune cu peștele proaspăt, fript pe jăratec, care venea întotdeauna după niște jumări amestecate cu fire de iarbă.
Locotenenții de rezervă aveau „gândul nemărturisit acasă, dar hotărâți să-și facă cinstit datoria”. Amândoi erau „capi de familie, pe care un capriciu al împrejurărilor îi transformase în ofițeri și-i chemase pe neașteptate să conducă soldați în luptă”.
Băieți veseli, „neștiutori parcă de greutatea ceasului de cumpănă prin care trebuia să trecem”, sublocotenenții își petreceau serile în așteptare și discutau cu patimă politică și literatură și „nici prin gând nu le-ar fi trecut măcar că ai noștri ar putea să fie biruiți vreodată”.
Târziu, după ce vorba se mai potolea, „înțepat de gânduri și de regrete”, poetul transformat în tunar visa cu ochii deschiși:
Noaptea era limpede.
Când deschideam ochii, mi se arăta departe, în vale, Dunărea luminată de lună, sclipitoare și strâmbă ca un iatagan.
[…]
Iar în jurul meu, de pretutindeni, din ierburile înflorite, se ridica concertul în pizzicato al atâtor greieri de noapte, ca mii de viori mărunte, risipite prin iarbă.
Un murmur discret și cristalin tremura sub fiecare floare.
Îmi aduceam aminte de observația curioasă a nu știu cărui astronaut: în noaptea liniștită, din nacela balonului care aluneca fără zgomot prin văzduh, nici o larmă de pe pământ nu se aude, de la câteva sute de metri în sus… numai lătratul câinilor și cântecul pătrunzător al greierilor.
E ceva straniu în potrivirea asta.
Cu mii și mii de ani în urmă, în misterioasă eră primară, umilul cântec al greierului a fost singurul glas cu care nefericita noastră planetă saluta, pentru întâia oară, splendoarea mută a firmamentului.
Murmur de uimire, plângere sfioasă, din umbră, preludiu al întunecoasei tragedii terestre, sau rugă arzătoare, în care tremurau de pe atunci presimțirile viitorului fatal… cine ar putea să spună?
Cântecul greierului se ridica și atunci în zadar spre stele din sânul pământului, pe când planeta noastră, ca un ghem de suferințe, se rostogolea izolată în nemărginire.
În primele zile ale lunii septembrie, în timpul luptelor, G. Topîrceanu a căzut prizonier, alături de zeci de mii de soldați și ofițeri români. A fost eliberat și a ajuns acasă la începutul anului 1918.
A fost o altă experiență despre care a povestit în memoriile lui. Sunt pagini în care se regăsesc întâmplări sfâșietoare și, pe de altă parte, momente, scene, dialoguri redate cu umor. Așa cum scria și istoricul Daniel Cain, în prefața volumului publicat de Humanitas, pentru a supraviețui ca prizonier de război e nevoie, pe lângă noroc, și de o doză de umor.
După o ploaie zdravănă, tot lagărul, aflat jos și înconjurat de dealuri și podișuri înclinate – „Dar cui să-i treacă prin minte, atunci, c-ar putea ieşi ceva rău din asta?” – a fost luat de ape. A doua zi dimineața, primejdia trecuse, și toți priveau locul unde, cu câteva ore înainte de ape, au fost adăposturile lor.
Nimic nu mai rămăsese acolo. Doar o groapă. G. Topîrceanu a povestit:
Era într-un loc, deasupra șoselei, o groapă largă de unde se scotea, în zile de lucru, nisip; fusese inundată peste noapte, dar apa se scurse acum în pământ, lăsând pe fundul ei un șoarece mort, înecat.
Pe marginea gropii s-a oprit un ceasovoi, sprijinit în pușcă, și, de partea cealaltă, un român… cu mâinile la spate. Ca omul când n-are ce face, se uitau amândoi la acel șoarece înecat.
«Mișcă», zise bulgarul pe limba lui, arătând cu capul spre fundul gropii.
«Mișcă, moaș-ta pe gheață! i-a răspuns rumânul, plictisit. Tu nu vezi că-i mort?»
Mișcă, în limba bulgară, înseamnă șoarece.
Completează cu „Singur, liber și tânăr”, George Topîrceanu evocat de Demostene Botez.
