A patra lună din an, după calendarul roman, și cea de-a șasea, după calendarele iulian şi gregorian, i-a fost dedicată zeiţei Iuno, soţia lui Jupiter şi protectoarea femeilor căsătorite. În emisfera nordică, unde se află și România, iunie aduce și solstițiul de vară, când este cea mai lungă zi din an și cea mai scurtă noapte. E timpul când, în lumina Soarelui, „începe să se întâmple ceva”, așa cum de veacuri se mișcă universul. „Se schimbă crugul cerului și soarele începe să dea îndărăt”, scria Mihail Sadoveanu în Nopțile de sânziene și oamenii celebrează soarele-înțelept, Sfântul Soare creat ca să aducă lumină și căldură în lume.
Solstițiul de vară cade de obicei între 20 și 22 iunie.
Vechii greci foloseau termenul heliostāsio, oprirea soarelui. Cuvântul din limba română, solstițiu, este de origine latină – din solstitium, format din sol, soare, și stitium, derivat al verbului sistere, statum, a opri, a face să stea.
În Naturalis historia (Istoria naturală), Plinius cel Bătrân (23–79) a scris despre solstițiu în mai multe rânduri și a folosit acest cuvânt în sensul în care se cunoaște și astăzi. Într-un capitol despre mișcarea soarelui, a notat:
…Lungimea zilei și a nopții se schimbă de două ori, când ziua începe să crească, de la solstițiul de iarnă, și când noaptea începe să crească, de la solstițiul de vară.
Asociat atât principiului masculin, cât și celui feminin, „cultul astrului zilei, considerat izvor al vieții și al morții, este personajul principal al miturilor solare”, scria etnologul Ivan Evseev în Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale. Aproape toate culturile lumii au creat mituri solare.
Etnologul a explicat:
Puterea soarelui este asociată regalității, așa cum se întâmplă în religia și mentalitatea socială a Egiptului antic (dominat de cultul zeului-soare Ra/Re și de reprezentantul lui pământesc – faraonul) sau la poporul Inca din America precolumbiană (incașii se considerau «copiii soarelui»).
Soarele este sursă și, concomitent, întruchipare a luminii diurne, cu toate valențele ei spirituale și psihologice. El este și focul uranian, dătător de viață, purificator, dar și ucigător prin arșița și seceta pe care le provoacă. Soarele e nemuritor, dar el învie în fiecare dimineață și moare la asfințit, de aceea, este simbol al centrului.
[…]
Solstițiile și echinocțiile sunt puse ca puncte de reper în organizarea vieții comunitare, a desfășurării riturilor agrare, a fixării sărbătorilor păgâne și a celor creștine.
