„Oamenii care cred excesiv în teoriile lor, sunt nu numai rău pregătiți pentru a face descoperiri, dar ei fac și observații foarte proaste. Ei observă cu o idee preconcepută”, scrie fiziologul francez Claude Bernard (12 iulie 1813 – 10 februarie 1878), considerat părintele fiziologiei. Profesor de istoria științei la Harvard University, I. Bernard Cohen spunea despre Bernard că „este unul dintre cei maim mari oameni de știință”.
O prezentare a metodei experimentale a lui Claude Bernard, „filosofia lui Claude Bernard” a fost făcută în 1939 de Grigore T. Popa (1 mai 1892 – 18 iulie 1948), medic, profesor, om de cultură, într-una din cronicele științifice din revista Însemnări ieșene. Această incursiune în filosofia lui Claude Bernard ar putea interesa „orice intelectual și, am putea spune, pe toți oamenii care au obiceiul de a reflecta”, considera Grigore T. Popa.
Născut într-o micuță așezare din departamentul Rhône, în casa unui podgorean modest, Claude Bernard era, pe la 17 ani, în serviciul unui farmacist din Lyon. În schimbul muncii, primea casă și mâncare.
Cu un spirit nehotărât și o fantezie bogată, scria teatru și visa o carieră literară. Încurajat de primele mici succese, în urma unei scrisori de recomandare, a plecat la Paris unde l-a întâlnit pe Saint-Marc Girardin (22 februarie 1801 – 1 aprilie 1873), om politic, dar și de litere, cunoscut critic literar din acea vreme. Grigore T. Popa scria despre această întâlniri:
Cu o intuiție extraordinară, sfătui pe autor să studieze medicina și să rezerve literatura pentru clipele libere. Spiritul metodic al tânărului dramaturg l-a izbit mai mult decât talentul lui de scriitor.
Tânărul i-a urmat sfatul și, la vârsta de 22 de ani, s-a înscris la medicină, iar după doi ani a fost primit ca extern „în serviciul marelui Magendie”. François Magendie (6 octombrie 1783 – 7 octombrie 1855) a fost fiziolog francez.
Grigore T. Popa scria:
Aprecierea unui om face mai mult decât asentimentul unei mulțimi întregi. Odată sub influența unui maestru, puterea ascunsă a spiritului care se dezvoltă, va putea să-și ia zborul. Astfel, alături de Magendie, a devenit marele Claude Bernard pe care-l cunoaștem azi.
[…]
Fără îndoială, Claude Bernard a devenit savantul care a fost, datorită geniului său și nu faptului că a fost elevul lui Magendie; în orice caz, împrejurarea că a avut deosebitul privilegiu de a se găsi în preajma unui mare om de știință, tocmai în epoca formării sale intelectuale, a jucat un rol considerabil în dezvoltarea geniului său.
Cariera lui Bernard a urmat fiecare etapă necesară și a fost modelată de Magendie. Despre marele merit al lui Magendie în ceea ce-l privea pe elevul său Claude Bernard, Grigore T. Popa scria:
El a prevăzut mijloacele spirituale ale lui Claude Bernard de îndată ce l-a văzut la lucru și de la început i-a făcut propunerea să-l ia preparator. Și ca un adevărat profesor care nu dorește decât progresul, fără gelozie și fără meschinărie, recunoscu imediat valoarea elevului său. Trecuseră abia câteva ședințe de lucrări practice, când, într-o zi, Magendie, entuziasmat de îndemânarea lui Claude Bernard, îi spuse: «Ei bine, tu ești mai tare ca mine!»
Un alt renumit om de știință francez, chimistul Jean-Baptiste Dumas (14 iulie 1800 – 10 aprilie 1884) spunea:
Claude Bernard a fondat știința vieții. El nu e un fiziolog, ci însăși Fiziologia!”
Cu imaginație și pasiune pentru literatură, Bernard a avut „dispoziția inventivă, fără de care nu-i posibilă izbânda în câmpul investigației”, observa Grigore T. Popa:
Descoperim peste tot în scrierile sale, ingeniozitatea, spiritul cercetător care veșnic se mișcă în jurul lucrurilor, o putere neobosită în combinarea împrejurărilor și a încercărilor de cercetări, ceea ce caracterizează întotdeauna o fantezie bogată.
Fără imaginație și fără fantezie nu există omul de știință.
Obligat de o boală să stea în casă mai mult de un an și jumătate, Bernard s-a retras la casa natală de la Saint-Julien. Privind retrospectiv la activitatea „bogată în descoperiri”, a scris Introduction à l’étude de la médecine expérimentale, „o operă fără egal, un fel de reglementare a procesului inventiv în științe”.
Grigore T. Popa a separat opera lui Claude Bernard în două categorii, cea a descoperirilor și cea a filosofiei descoperirilor. Cu toate că nu există un sistem filosofic al lui Claude Bernard, explica profesorul Popa – „Rolul oricărui savant este de a cerceta adevărul pentru el însuși, fără a-l pune să servească cutărui sau cutărui sistem”, scria Claude Bernard –, „filosofia lui este practică și derivă din experiență, metoda experimentală construită pe principiul «determinismului absolut»”.
Gr. T. Popa explica:
Omul de știință caută să stabilească relațiile între fenomene. […] Pentru aceasta cum va proceda el? Tocmai asta îl învață «metoda experimentală».
La început e observația care poate fi „întâmplătoare, ocazională, sau poate fi căutată, provocată”. Urmează comparația cu alte fapte observate iar la final sunt concluzii, „judecăți motivate, care sunt întotdeauna îndoielnice, gata să fie schimbate cu altele în lumina experienței”.
Claude Bernard scria:
Dar omul nu se mărginește să vadă: el cugetă și vrea să cunoască însemnătatea fenomenelor a căror existență i-a revelat-o observația. Pentru aceasta el raționează, compară faptele, le întreabă și, prin răspunsurile pe care le scoate, le controlează unele pe altele.
[…]
În orice cunoștință experimentală, sunt trei faze: observație făcută, comparație stabilită și judecată motivată.
Claude Bernard nota acele condiții esențiale în etapele cunoașterii, cum trebuie cel care observă și cercetează să își modeleze comportamentul:
Trebuie să observi fără idee preconcepută; spiritul observatorului trebuie să fie pasiv, adică să tacă; el ascultă natura și scrie sub dictarea sa.
[…]
Dar odată faptul constatat și fenomentul bine observat, ideea apare, raționamentul intervine și atunci intră în joc experimentatorul pentru a interpreta fenomenul.
[…]
Experimentatorul nu trebuie să țină la ideea sa decât ca la un mijloc de a solicita un răspuns de la natură. Dar el trebuie să supună ideea sa naturii și să fie gata să o părăsească, să o modifice sau să o schimbe, după cum îl va îndemna observarea fenomenelor pe care le-a provocat.
„Îndoiala filosofică și libertatea spiritului”, observa Gr. T. Popa, sunt consecințele acestei reguli esențiale. Așa cum le prezenta Claude Bernard:
Prima condiție pe care trebuie să o îndeplinească un savant, care face o investigație în fenomenele naturale, este să conserve o libertate completă de spirit, așezată pe îndoiala filosofică. Totuși, el nu trebuie să fie sceptic; trebuie să creadă în știință, adică în determinism, în raportul absolut și necesar al lucrurilor… dar în același timp trebuie să fie convins că nu avem acest raport decât într-un mod mai mult sau mai puțin aproximativ, și că teoriile pe care le posedăm sunt departe de a reprezenta adevăruri nestrămutate.
Ce călăuzește experimentul, cercetarea și cum este adevăratul savant în opinia lui Claude Bernard:
Marele principiu experimental este deci îndoiala filosofică ce lasă spiritului libertatea și inițiativa sa și din care derivă calitățile cele mai prețioase pentru un investigator.
[…]
Concluzia judecății noastre trebuie să rămână întotdeauna îndoielnică, dacă punctul de plecare sau principiul nu este un adevăr absolut.
[…]
Cel ce se îndoiește este adevăratul savat; el nu se îndoiește decât de el însuși și de interpretările sale, dar el crede în știință.
Metoda lui Claude Bernard poate fi aplicată la fel de bine „la oricare ramură de cunoștințe umane”, considera Grigore T. Popa. El afirma că „gândirea trebuie să urmeze aceeași cale în politică, în sociologie sau în știință”.
În această idee, profesorul Popa comenta:
Trebuie să introducem și în sferele sociale și politice consecințele metodei experimentale, reprezentate prin îndoiala filosofică și libertatea spiritului.
Tendința de a erija în politică adevăruri absolute este tot atât de periculoasă ca și negația determinismului absolut. Nu sunt adevăruri absolute, după cum a demonstrat Claude Bernard, și mai ales în societate și în politică nu există asemenea adevăruri.
A cerceta cu idei preconcepute nu e un mod de a descoperi, de a face un pas înainte în știință. În lucrarea din 1865, Claude Bernard scria:
Oamenii care cred excesiv în teoriile lor, sunt nu numai rău pregătiți pentru a face descoperiri, dar ei fac și observații foarte proaste. Ei observă cu o idee preconcepută și când au făcut o experiență, nu vor să vadă în rezultatele ei decât o confirmare a teoriilor lor. Ei modifică astfel observația și neglijează adesea fapte foarte importante, numai pentru că ele nu le servesc scopului lor.
[…]
Cei ce cred prea mult în teoriile lor, nu cred destul în ale altora… ideea dominantă a acestor disprețuitori ai celorlalți este de a găsi teoriile altora greșite și de a căuta să le contrazică… Ei nu fac experiențe decât pentru ca să distrugă o teorie, în loc să le facă pentru ca să caute adevărul. Ei fac de asemenea și observații greșite, fiindcă nu iau din rezultatele lor decât ceea ce le convine scopului, neglijând tot ce nu se raportează la el, și îndepărtând cu grijă tot ce-ar putea veni în sprijinul ideii pe care vor să o combată.
[…]
Rezultă că părerea oricărui om, formulată în teorie sau în alt chip, nu ar putea fi considerată ca reprezentând adevărul complet în științe. Ea este o călăuză, o lumină, dar nu o autoritatea absolută.
Această afirmația a lui Claude Bernard poate fi transpusă în zona socială și politică „a zilelor noastre”, comenta Grigore I. Popa. Acesta scrie:
