„Nu știu ce va aduce ziua de mâine”, notase Fernando Pessoa. Această scurtă însemnare era datată 29 noiembrie 1935. A doua zi, „ziua de mâine”, a murit. Avea 47 de ani.
Fernando Pessoa, inclus în lista celor mai de seamă poeți ai secolului al XIX-lea, s-a născut la Lisabona, în iunie 1888. Copilăria și o bună parte din adolescență le-a petrecut la Durban, în Africa de Sud, unde tatăl său vitreg a fost consul al Portugaliei. La Durban, a mers la școală și a învățat limba engleză, pe care deseori a folosit-o în scrierile și notițele lui.
La 17 ani, s-a reîntors în Lisabona, oraș în care va trăi până la sfârșitul vieții. S-a înscris la un curs de litere al Universității, dar a abandonat după mai puțin de an.
Publicarea sub un pseudonim este un lucru obișnuit în rândul scriitorilor. Pessoa a excelat în această privință și a creat o adevărată galerie de tipuri de persoane. În portugheză, pessoa înseamnă persoană. Aproape tot ceea ce a scris, de la articole în reviste literare la volumele publicate în timpul vieții, poartă un heteronim. A folosit peste 70 de heteronime și pentru multe a creat biografii diferite. Cea mai renumită dintre personalitățile create de Pessoa este Bernardo Soares.
Cartea neliniștirii, Livro do Desassossego, „compusă de Bernardo Soares, ajutor de contabil în orașul Lisabona”, „pseudojurnalul pessoan”, formată din cugetări, scrisă din 1913 și până în anul morții, a apărut prima dată după 47 de ani de la moartea lui Pessoa.
Soares, umilul funcționar, trăiește în izolare, între pereții camerei, contemplând viața, fără pretenția de a-i desluși misterele. În volumul publicat în limba română, Soares e prezentat „un mesager din alte lumi paralele, sosit să ne furnizeze un secret al fericirii”. Acest „autor inventat” păstrase multe din trăsăturile autorului real al jurnalului. Dinu Flămând, traducătorul cărții, nota:
Îl vedem cum reușește în câteva fracțiuni de secunde să evadeze spiritual din spațiul biroului sau din interiorul banalei sale odăi neliniștindu-ne, obligându-ne să ne întrebăm dacă lumea concretă și viața noastră reală sunt, cât de cât, existente. Intri de îndată în rezonanță cu felul lui de a vedea lucrurile, te îmbolnăvești de insomniile lui, înveți să privești prin ochii lui spectacolul pestriț al vieții, amețești plonjând în interioritatea lui telescopată, participi la victoria inteligenței lui resemnate, care este și adevărata lui frumusețe.
Astfel, zilele acestui Soares sunt de o tristețe iremediabilă. Fernando Pessoa te îmbolnăvește de tristețe. Dar te și îmbată cu spectacolul cerului de la Lisabona…
Un text al lui Pessoa despre autorul inventat să semneze acest volum:
Nimic nu l-a obligat vreodată să întreprindă ceva. Când era copil, trăise izolat. S-a întâmplat că nu s-a lăsat niciodată atras de vreun grup. Nu a mers niciodată la şcoală. Nu a aparţinut niciodată vreunei mulţimi. S-a petrecut cu el fenomenul curios care li se întâmplă unora — sau poate că, cine ştie? tuturor: împrejurările întâmplătoare ale vieţii sale s-au modelat după imaginea şi după tendinţa instinctelor sale, toate inerte şi indiferente.
„Prima dată când am auzit de Fernando Pessoa a fost la Paris, într-o noapte de toamnă în 1958”, scria poetul mexican Octavio Paz (1914 – 1998), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1990. Mai târziu, într-un eseu despre Pessoa, Octavio Paz a notat:
Autor de paradoxuri limpezi ca apa și, ca apa, amețitoare […] misterios, dar fără să cultive misterul, misterios ca luna în miezul zilei, fantomă taciturnă a amiezilor portugheze, cine este Pessoa?
Într-o scrisoare din 1914, Pessoa spunea că a ales titlul Livro do Desassossego, pentru că „neliniștea și incertitudinea sunt notele ei predominante”.
O meditație simplă și răscolitoare prin senzația de comun pe care o transmite:
I-am cerut atât de puţin vieţii, însă viaţa mi-a refuzat chiar şi acest puţin. Un rest de rază de soare, un petic de câmpie, o porţie de linişte şi o porţie de pâine, să nu mă apese prea mult cunoaşterea faptului că exist, să nu le cer nimic altora şi nici ei să nu-mi ceară ceva. Chiar şi asta mi s-a refuzat, cum ar refuza cineva să dea pomană, nu fiindcă n-ar avea un suflet milos, ci doar fiindcă îi este lene să-şi dezbumbe mantaua.
Singurătatea, întotdeauna un companion fidel:
Scriu, trist, în camera mea liniştită, singur cum am fost dintotdeauna, singur cum întotdeauna voi fi. Şi mă întreb dacă vocea mea, în aparenţă lucru de prea puţină importanţă, nu cumva încarnează substanţa miilor de voci, modul câtorva mii de vieţi de a se confesa, răbdarea milioanelor de suflete supuse, ca şi sufletul meu, destinului cotidian, visurilor inutile, speranţei ce nu lasă urme.
Care e realitatea de fapt, cum pare, ni se pare, cu valori de care să-ți pese sau nu:
Ce n-aş da să redevin copil şi să rămân aşa pentru totdeauna, fără să-mi pese de valorile pe care oamenii le conferă lucrurilor şi nici de legăturile stabilite între ele. Când eram copil mi se întâmpla deseori să-mi aşez soldaţii de plumb cu capul în jos… Cunoaşteţi voi vreun argument care, cu forţa unei logici convingătoare, să-mi dovedească mie că soldaţii adevăraţi nu trebuie să meargă cu capul în jos?
Copilul nu dă mai multă valoare aurului decât unui ciob de sticlă. Dar, în realitate, valorează el, aurul, mai mult? Copilul găseşte, în mod obscur, absurde pasiunile, mâniile şi spaimele pe care le zăreşte ca şi sculptate în acţiunile adulţilor. Şi nu sunt oare pe cât de absurde, pe atât de zadarnice toate spaimele, toate urile şi toate iubirile noastre? O, divină şi absurdă intuiţie infantilă! Viziune adevărată despre lucruri pe care noi le drapăm în convenţii, cât le-am vedea de goale, şi pe care le înceţoşăm cu ideile noastre subiective, cu cât mai direct ne uităm la ele!
De ce am vrea să învățăm să medităm la toate misterele vieții:
Dacă oamenii ar şti să mediteze la misterul vieţii, dacă ar şti cum să simtă miile de complexităţi care spionează sufletul la fiecare fărâmă de acţiune, nu s-ar agita niciodată şi n-ar îndrăzni nici cel puţin să mai trăiască. S-ar ucide de spaimă, asemeni sinucigaşilor care o fac pentru a scăpa de ghilotina de a doua zi.”
Acea posibilitate de a pierde, cu fast și strălucire, totul:
Tot ceea ce iubim sau pierdem — lucruri, fiinţe, semnificaţii — ne atinge pielea şi ajunge astfel în suflet, iar asemenea scurte episoade nu sunt pentru Dumnezeu mai mult decât briza care mi-a adus adineauri doar o răcorire imaginară, întâmplare fericită, dar şi posibilitatea de a pierde, cât se poate de splendid, totul.
Vis și fantasmagorie, absurdități, a trăi de azi pe mâine, fără mâine:
Să-i conferi fiecărei emoţii o personalitate şi fiecărei stări sufleteşti un suflet.
⋰⋰⋰
Trăiesc numai în prezent. Viitorul nu-l cunosc. Trecutul nu-l mai am. Unul mă apasă ca posibilitate a totului, altul ca realitate a nimicului. N-am nici speranţe şi nici doruri.
⋰⋰⋰
Omul de rând, oricât de grea i-ar fi viaţa, are cel puţin fericirea de a nu se gândi la nimic. A trăi o viaţă de azi pe mâine, exterior, ca o pisică sau un câine — aşa procedează oamenii obişnuiţi, şi tocmai astfel se cuvine trăită viaţa dacă vrei să poţi avea parte cel puţin de mulţumirile hărăzite unui câine sau unei pisici. A gândi înseamnă a distruge. Procesul gândirii indică acest lucru prin chiar faptul de a gândi, fiindcă a gândi înseamnă a descompune.
O cugetare din Cartea neliniștirii este legată de acel vechi ritual al spălării, menit să reînnoiască, să te reînnoiască. Nu doar trupul:
