A fost odată un fotograf

Pornesc mai departe spre Galtiu, unul dintre cele cinci sate ce formează comuna Sântimbru. Nu pot merge pe drumul principal, trebuie să o iau pe ocolite. Pasajul de la calea ferată de la Sântimbru este închis pentru lucrări care, de doi ani, fusese înțelegerea, ar fi trebuit încheiate. Acum, când scriu, aflu dintr-un ziar local că s-a redeschis, dar în știre se spune că nu s-a finalizat totul. Dacă va mai fi, când va fi, intră în alt timp și altă poveste.

Urc pe lângă biserica medievală din Sântimbru. Opresc și mă duc să fac poze. Portița de la intrare e legată cu sârme, dar o femeie de la o casă de peste drum mă vede și strigă să le desfac și să intru. Dacă așa se face, așa fac.

Biserica e acolo de veacuri bune. Atestată în secolul al XIII-lea, a fost distrusă în vremea lui Iancu de Hunedoara, în martie 1442, când s-a dat aici o bătălie cu turcii. Iancu a refăcut biserica, în memoria fratelui său, căzut în acea luptă, și este cea pe care o privesc.

În Galtiu, aflat la mai puțin de un kilometru de Sântimbru, e tot vară, la fel de cald, aceleași timpuri, însă dau de liniște și de pustiu.

În mijlocul așezării, sau nu chiar, într-un părculeț, se află o statuie, bustul unui bărbat care ține în mâini un aparat de fotografiat. Îți poți da seama de asta, dacă oprești și te uiți la placa de pe soclu pe care scrie “Samoilă Mârza, 1886 – 1967, fotograful Unirii”.

Sculptura a fost așezată în apropiere de casa unde s-a născut și a copilărit cel care ne-a lăsat, printre alte fotografii, singurele imagini de la Unirea din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

Situat în lunca Mureșului,
satul Galtiu, atestat din 1333,
are cel puțin două lucruri aparte,
unul legat de nume,
altul – de chipuri.

Dintre cele 150 de familii ce populează așezarea, aproape toate se numesc Mârza și Barbu. Aflu că sunt de fapt trei ramuri de Mârza. Asta înseamnă că au origini diferite, adică nu se trag toți din același neam. Altfel, era nebunie, mai ales că au fost destule cazuri când s-au căsătorit mârzeștii între ei – fata se numea Mârza, băiatul tot Mârza.

Mai toți din Galtiu se pot făli azi și cu poze vechi, amintiri de la Samoilă Mârza.

Un strănepot de-al lui Samoilă, Radu Mârza, îmi spune:

95 la sută din pozele vechi de aici din sat sunt făcute de el, poate și cele din alte sate de prin zonă, cine le mai știe. Îl chemau la nunți, la botezuri, că pe atunci erau foarte puțini fotografi, oamenii vorbeau și aflau unii de la alții cine poate să le facă un chip, cum ziceau ei. La noi în sat toată lumea îl știa.

Mă întâlnesc cu Radu în casa familiei lui din Galtiu și stăm în biroul-bibliotecă. Peste tot, cărți, albume, nenumărate fotografii vechi, comori din acestea.

Radu a făcut Politehnica și, până s-a pensionat, a lucrat ca proiectant la diferite firme ce au acum, precizează el, ceva în comun: închipuiți-vă că una nu mai există, toate au dat faliment.

Lui Radu Mârza îi plac istorioarele, vechi și noi, de toate felurile. Când povestește ceva, are obiceiul să facă din când în când niște “paranteze”, cum le definește, legate de subiect, zice el, de genul:

Am avut multe cărți, mi le-au mai cerut unii să le citească, le-am dat și date au rămas. Cum e vorba, întreabă unu’ pe un filozof, «De ce oamenii nu mai dau înapoi cărțile împrumutate?», «Pentru că e mai ușor să reții cartea decât conținutul ei», a răspuns filozoful.

După câteva minute de la întâlnirea noastră, încep să cred că nu e om în tot județul Alba pe care Radu să nu-l cunoască sau să nu fi auzit ceva, acolo despre el. Totul se clarifică după ce aflu că a fost mulți ani și vornic, la fel ca tatăl lui: Am luat asta de la tata, el era plin de viață și umor.

Asta caut în Galtiu.
Oameni și povești de ieri,
de azi. Oameni cu amintiri
despre fotograful Unirii,
povești de la urmași
ai celor din Galtiu
pozați de Samoilă Mârza
în decembrie 1918.

Samoilă Mârza s-a născut în Galtiu, în ziua de 18 septembrie 1886. Micuța casă părintească, acoperită cu șindrilă, se afla la capătul unei străduțe înfundate. Acum, în fundul curții, se găsesc o șură și un grajd și, în față, o casă nouă.

Părinții lui, Ana și Ștefan, au avut patru copii, dintre care doi au murit de mici. Fratele lui, Onu (Ioan), a venit pe lume în 1884. Onu are și el aventura lui. La 30 de ani, în 1914, a plecat, ca mulți ardeleni, în America. A fost ultimul an când au mai putut pleca în America, pentru că a început Primul Război Mondial.

Galtiu a avut întotdeauna o populație majoritar românească, printre care se aflau și câteva familii de unguri și evrei. Înainte de 1918, cei mai mulți români se ocupau cu munca câmpului și cu creșterea animalelor, însă nu ei erau proprietarii pământurilor.

Radu povestește cum stătea situația atunci:

Românii nu aveau unde să muncească, nu aveau pământ, poate unii câte un petic, o duceau greu, de-abia supraviețuiau. N-au avut ce face și mulți au plecat atunci în America.

Unul dintre ei a fost Onu.

El și-a lăsat familia la Galtiu, pe soția Carolina și pe cei trei copii, un băiat și două fete, cea mai mică, Anica, de șase săptămâni, și dus a fost. După șapte ani și speranța până în ultimul moment că își va convinge nevasta să ia copiii și să meargă toți în America, n-a avut încotro și s-a întors.

Radu Mârza povestește din peripețiile americane ale bunicului Onu:

Bunică-mea, Carolina, n-a vrut să audă de America. El a cumpărat casă în Cleveland, nu mai voia să se întoarcă aici și tare dorea să-și ducă acolo toată familia. Dar oamenii din sat i-au spus la un moment dat bunicii că Onu al ei și-a găsit în America o altă femeie și nu se mai întoarce la ea. Atunci ea i-a trimis o scrisoare așa: «Onule, dacă nu vii acasă, eu plec în lume» și bietu’ s-a îmbarcat și a venit.

S-a întors în Galtiu în 1921 și, după doi ani, s-a născut Silviu, fiul cel mai mic și ultimul lor copil.

Onu a murit în plină putere, când avea numai 48 de ani. A dus boii la un iaz și a intrat și el în apă. A fost transpirat, a făcut aprindere de plămâni și în două luni s-a prăpădit.

Împlinirea cea mare a lui Onu a fost că a reușit să câștige bani mulți în America și, întors în România Mare, a putut să cumpere terenuri și să le dea copiilor să-și ridice fiecare casă și să aibă destul pământ de muncit.

Radu spune:

Noi aveam 20 de hectare. Vă închipuiți când au venit comuniștii și au luat tot. Dacă trăia moșu Onu, cred că înnebunea.

Silviu, căruia oamenii din sat îi ziceau «Americanul», fiindcă l-au făcut după ce Onu s-a întors din America, a fost căsătorit cu Galeni. Au avut împreună doi băieți, pe Radu, cel cu care m-am întâlnit, și pe Titu, care a încetat din viață acum patru ani.

Silviu a lucrat la CFR și a murit la 59 de ani, într-un accident de tren. Mama trăiește, îmi spune Radu, e dincolo în bucătărie.

Când vine în casă mama Galeni, așa cum mi-o prezintă fiul ei, se scuză că are mâinile reci, pentru că a fost în curte, să dea de mâncare la găini. Pun mâinile mele peste ale ei și mă topește instant și cu totul cu o privire blândă, albastră. Îmi vine să fiu așa cum sunt și simt să fiu în acel moment, să o iau în brațe, să o îmbrățișez, și asta și fac, fără să mă împiedic în vreun gând sau să mă întreb dacă aș speria-o cumva. Nici pe departe, mă sărută ușor pe obraz, mă îmbrățișează.

Mama Galeni – prenumele i se potrivește de minune, se pare că vine de la “galēnē”, ce înseamnă “calm” – este născută în Galtiu și, în septembrie anul acesta, a împlinit 89 de ani.

Pe lângă Onu, Samoilă a mai avut din partea tatălui alți cinci frați. Ana, mama lui Onu și a lui Samoilă, a murit când băieții erau mici și, după vremea cuvenită de doliu, soțul ei s-a recăsătorit.

Mama Galeni povestește:

Raveca o fost mai săracă, o fost fată, dar s-o măritat după el că o avut pământ, o fost gazdă (adică “țăran înstărit”). Chiar dacă el o avut atunci trei copii – o fată și doi feciori, fata o murit. O avut și cu ea cinci copii.

Radu observă:

Dați-vă seama că omul ăla 25 de ani a tot făcut copii.

Așa este. Primul lui copil, Onu, a fost născut în 1884, ultimul – în 1909.

După ce s-a măritat, în 1948, Galeni a plecat la casa soțului ei, cea făcută de Onu, unde a locuit și cu soacra – tare bine ne-am înțeles, îmi zice – până la moartea Carolinei, în 1968.

Mama Galeni a muncit toată viața la colectiv, aia am apucat. Trebuia să merem la toate muncile. Meream și seceram, până o venit combina, eram cu secera. Acum pensia e numa ca nume.

Ne uităm împreună la puținele poze cu Samoilă când era tânăr, două făcute pe front – fotografii nu au poze cu ei, ei îi fac pe alții importanți, cum zice Radu.

Samoilă arată bine soldat, gândesc, și îl aud pe Radu:

Știi, avea cea mai cea mai faină meserie – toate femeile îi zâmbeau. Dar nici una nu i-a zâmbit ca să-l cucerească definitiv ori poate că el nu s-a putut hotărî doar la una.

Nu a fost niciodată căsătorit sau, cum spune mama Galeni, era cotârlău, fără casă, fără masă.

Parcă acu îl văd la poartă… Oh, Samoilă, Samoilă, dacă s-ar scula acu și ar vedea cum e, ar muri din nou, oftează mama Galeni.

Samoilă a făcut șase clase primare în Sântimbru și șase clase de liceu la Alba Iulia. Fire curioasă, artistică, boemă, pe când era licean s-a rugat de părinți să-i cumpere un aparat de fotografiat – aflase el atunci de fotografie probabil de la colegi sași care auziseră de la rude din Germania. Până la urmă, mama lui vitregă, Raveca, s-a îndurat și i-a făcut pe plac.

Părinții lui au vândut o pereche de boi – animalele erau atunci o avere, însă și un aparat de fotografiat în acele timpuri costa enorm – și cu acei bani i-au cumpărat de la Sibiu un aparat de fotografiat făcut în Germania.

Aparatul lui Samoilă Mârza a fost unul special și fain, nu era de găsit pe toate gardurile, îmi spunea Radu Chindriș, un artist care face în zilele noastre fotografie într-o tehnică veche de peste un secol, așa cum lucra Samoilă.

După liceu, a mers la Sibiu, la ucenicie, unde doi ani a învățat arta fotografică în atelierul unui sas, un anume Iainek, personaj rămas până azi complet necunoscut.

Aurel Sîntimbrean, fost inginer geolog, acum pensionar, autor, mare pasionat de povești și oameni de altădată, povestește:

Eu am căutat să dau de urmele acelui fotograf Iainek. Am vorbit cu un prieten bun, sas din Sebeș, plecat după ’90 în Germania, istoricul Volker Wollmann. I-am zis, «Mă, tu ești sas, cum putem afla cine a fost omul ăla?» Un alt sas prieten a scris și o carte despre arta fotografică în perioada interbelică. Totuși, nu am aflat cine a fost acest Iainek.

Aurel Sîntimbrean are 87 de ani, “bătuți pe muchie”, și este rudă prin alianță cu Samoilă – un frate de-al mamei lui a fost căsătorit cu o soră vitregă de-a lui Samoilă, dar se țineau de rudenii.

Întreb de ce nu a vorbit chiar cu Samoilă Mârza despre perioada de ucenicie de la Sibiu.

M-am întâlnit de multe ori cu domnul Mârza – nu i-am zis unchi, nu știu de ce, cu toate că așa trebuia să-i zic –, am fost apropiați, a venit deseori la mine acasă, în Apuseni, unde am lucrat ca inginer. Dar uite că nu l-am întrebat!, spune și, după o pauză, adaugă: Știți, după ce trec anii, o să vă dați și dumneavoastră seama de un lucru și o să ziceți, uite, am stat cu Sîntimbrean de vorbă și de ce nu l-am întrebat și aia.

De la Aurel Sîntimbrean aflu că și bunicul lui din partea mamei a fost plecat zece ani în America. Soția lui și-a făcut o poză cu copiii – au avut trei fete și trei băieți – și i-a trimis-o.

Bătrânul s-a fotografiat atunci și el și i-a trimis poza înapoi, dar era făcută color și s-a pus și el acolo, ca și când ar fi fost împreună, însă el era în America, buna și copiii în Sântimbru, povestește amuzat Aurel Sîntimbrean.

Deși a făcut fotografie toată viața și din asta și-a câștigat cum a putut existența, Samoilă nu s-a considerat niciodată un fotograf profesionist. Se prezenta “fotograf ambulant amator”. Pentru ca un fotograf să fie considerat profesionist în acea perioadă, o condiție era să aibă un atelier foto cu firmă. El nu a avut.

Radu Mârza are o explicație:

Samoilă figura în acte ca lăcătuș. Nici nu cred că în acea vreme să fii fotograf era considerată o meserie.

⤜ “Mă, nu vă ieu în chip?!” ⤛

După decembrie 1918, Samoilă Mârza s-a stabilit în Alba Iulia. Aproape regulat, de câteva ori pe lună, Samoilă Mârza pornea pe bicicleta lui – de care nimeni se pare că nu știe ce s-a ales – spre Galtiu, să-și vadă rudele și să mai facă un chip celor care voiau.

În zilele friguroase de iarnă își punea pe el un palton elegant, vara avea o jachetă lejeră. Pălărie sau șapcă alegea în funcție de anotimp și bastonul îl lua când se plimba prin oraș. Radu Mârza își amintește de Samoilă că umbla ca un domn, adică nu purta haine țărănești. Mult timp, portul tradițional a fost considerat al oamenilor de la țară, pentru că numai ei îl îmbrăcau.

Imediat îl recunoșteai în mulțime. Era înalt, suplu, om fain, spune Radu, care, în anul când a murit Samoilă Mârza, împlinise 12 ani.

Pe bicicletă, își ducea aparatul de fotografiat cu burduf, trepiedul și o geantă mare plină cu plăcile de sticlă.

Duminica sau de sărbători, după ce veneau de la biserică, sătenii luau masa de prânz, se odihneau și apoi ieșeau la povești.

Unde se adunau atunci oamenii la povești? Stăteau la poartă, că nu era nebunia care e acum pe drumuri. La trei luni sau la o juma’ de an, de trecea prin sat o mașină, era eveniment mare, zice Aurel Sîntimbrean.

Se adunau de la trei-patru case în același loc și stăteau pe bănci, femeile cu femeile, bărbații cu bărbații.

Aurel Sîntimbrean evocă perioada copilăriei lui la țară:

O țigancă umbla cu ciurul cu cocoși (floricele sau popcorn) și unde erau femeile și noi, copiii, punea cocoși în covata mare de pită – că doar atunci nu erau prăvălii, fiecare își făcea acasă pâine în cuptor. Bărbații stăteau în altă parte, ei aveau alte vorbe. Mai beau câte un vin, mâncau cocoși, povesteau și așa se auzeau tot felul de lucruri transmise din gură-n gură.

Când Samoilă apărea în sat pe bicicleta lui, primii care îl zăreau venind și împrăștiau repede vestea erau copiii.

Când îl vedeam, strigam în gura mare «Vine fotografu’, vine domnu’ Mârza, poate ne face un chip!» și alergam pe uliță să audă toți, își amintește Aurel Sîntimbrean.

Prima fotografie din viața lui și pe care o păstrează cu sfințenie i-a fost făcută de Samoilă Mârza:

Aveam șapte ani, în toamnă am mers în clasa întâia primară. Am făcut o poză cu mama, tata și sora. Când ne făcea nouă acasă, fotografii de familie, era o întreagă ceremonie. Zicea: «Lenuță, pune lepedeul pe gard. Copii și bătrâni, nu mișcați, nu râdeți, nu vorbiți, nu clipiți, ochii numa la mine!» Parcă acum îl aud. Așa trebuia să stăm câteva minute, iar noi copiii, ca toți copiii, ne mai dădeam coate, ne plăcea cum vorbea, râdeam ca să-l facem să mai vorbească. După aia își punea pânza aia neagră pe cap, apoi tot regla la aparat, dădea comenzi. Când îl vedeam cu pânza aia, noi începeam să râdem. Era un eveniment totuși venirea lui, fiindcă nu toată ziua se găsea un fotograf să-ți facă un chip. Cu toții ne îmbrăcam frumos, ne dichiseam, pentru că fotografia era un mod de a păstra ceva din trecutul nostru.

Mă, nu vă ieu în chip,
era vorba lui Samoilă când
trecea prin sat.
Toți voiau. Îi așeza în fața
unui gard de lemn pe care
aruncau un lepedeu
și stăteau cuminți,
tăcuți, serioși,
unul nu clipea,
nu sufla, nu mișca
în fața lui Samoilă,
când le făcea o poză.

În unele sate din împrejurimile orașului, la Șard sau la Ighiu, anunța preotul sosirea fotografului. Aceasta e și prima amintire a istoricului Gheorghe Anghel despre Samoilă Mârza.

M-am întâlnit cu profesorul Anghel într-o sală din incinta Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, unde a lucrat timp de 40 de ani, mai mult de jumătate ca director.

S-a născut în 1935 și a crescut în Șard, o localitate aflată la câțiva kilometri de Alba Iulia.

Când eram copil, mă ducea mama la biserică duminica și, după slujbă, popa anunța uneori că vine fotograful Mârza după-amiază să ne facă chipuri, rememorează profesorul Anghel.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, își făceau poze mai ales cei care aveau copii pe front, ca să le trimită acestora, și cei care urmau să plece în război, ca amintire pentru familie.

La Șard mai era un fotograf, își amintește Gheorghe Anghel, un ungur surdo-mut, dintr-o familie de nobili, însă el fotografia numai pe cine dorea. Eu știu că am făcut o poză la el, împreună cu părinții. De la Samoilă nu am, din păcate.

Profesorul Anghel l-a reîntâlnit pe Samoilă Mârza după ani, când lucra deja la muzeu.

Samoilă era cunoscut nu neapărat ca fotograf, ci mai degrabă pentru că era și un om inimos, deschis, prietenos și cu puține pretenții, cum l-a descris Aurel Sîntimbrean:

Azi nu mai întâlnești așa, ți-am făcut fotografia, banii jos, așa e acum. El venea, aducea fotografiile și îl întreba fiecare: «No, domnu’ Mârza, cât mă costă?», «Păi, atâta», «Păi, n-am atâta», «Atunci ai niște ouă, niște mălai?», «Am», «No, lasă că-mi plătești tu data viitoare, dă atunci și tu niște ouă și niște mălai». Mânca mămăligă, era mămăligar mare. Apoi, data viitoare nu mai zicea nimic. Nu era conștient de valoarea lui, a trăit modest. Dar tot așa ar fi fost și dacă ar fi trăit acum, nu ar fi avut bani mai mulți, așa era structura lui.

La fel de darnic îl ține minte și Mariana Mârza, o nepoată. Tatăl ei, Traian, a fost frate cu Samoilă Mârza. Traian a fost ultimul născut al lui Ștefan și al Ravecăi, mai mic cu 25 de ani decât Onu, primul fiu al lui Ștefan. Această diferență, destul de obișnuită în acele vremuri, a făcut ca el, unchiul Traian, să fie cam de aceeași vârstă cu nepoți de-ai lui, primii copii ai lui Onu.

Cu toate că Mariana avea nouă ani în anul în care a murit Samoilă Mârza, spune că și-l amintește bine, fiindcă venea deseori pe la părinții ei și era un om haios și plin de viață.

Era tare bun la suflet, nu venea niciodată la noi cu mâna goală, avea bomboane în buzunare la jachetă. Peste tot avea bănuți și ne împărțea, spune Mariana. Își amintește și de momentele când se pregătea să le facă fotografii oamenilor prin sat:

Când femeile se găteau să le ia în chip, fiecare îi zicea «mă, Samoilă, să mă faci faină», iar el râdea și glumea «Haha, cum vrei să te fac eu faină, te fac așa cum ești». Toți râdeau, nimeni nu se supăra, fiindcă știau că mereu era pus pe glume. Așa a fost el, un om vesel și cu suflet mare.

Când revenea cu chipurile
era sărbătoare pentru cei care le primeau.
Femeile și copiii se uitau mereu la ele,
în timp ce bărbații se uitau la femeile lor
și le ziceau zâmbind:
Ce vă tot uitați atâta la chipuri?

În timpul Primului Război Mondial, Samoilă Mârza a fost pe front în mai multe locuri. În octombrie 1918, a ajuns în Austria, la Viena. Peste tot, a avut aparatul de fotografiat și a făcut poze, aproape toate pierdute. A fost într-o cazarmă unde erau 50.000 de soldați români, din mai multe regimente, însă cei mai mulți făceau parte, ca și el, din regimentul 50 infanterie de la Alba Iulia.

La sfîrșitul lunii noiembrie 1918, Samoilă Mârza a plecat cu trenul din Viena spre Transilvania alături de alți camarazi de arme scăpați cu viață din război. A ajuns în satul lui natal cu patru zile înainte de 1 decembrie.

Samoilă a dorit să-și fotografieze consătenii cu ocazia acelui mare eveniment și i-a mobilizat pe toți. Femeile din sat au țesut pe o pânză mare “Galtiu. Trăiască unirea și România Mare”.

Se pare că inițial au scris “Trăiască România dodoloță”.

Când a văzut unchiul Samoilă, s-a crucit, nu alta, îmi povestește Mariana Mârza ceea ce i-au spus bătrânii din sat. El le-a zis să facă altă pânză, să pună “mare” în loc de “dodoloță” și așa apare în celebra imagine de la Galtiu “Trăiască unirea și România Mare”.

Nimeni nu știe dacă mai există pe undeva acel steag și acea pancartă. Cum însă nu au fost găsite de un secol – asta dacă presupunem că au fost persoane care le-au și căutat –, probabil că au fost aruncate la un moment dat.

La Galtiu, Samoilă Mârza a făcut trei poze legate de Unire.

Una a fost luată a doua zi de decembrie,
nu avea cum să facă în dimineața zilei
de 1 decembrie, mai ales că au ajuns
și la Alba Iulia și au mers pe jos sau
cu căruțele. Cealaltă, cred eu, este
din mai 1919, cu aceleași persoane,
prinse în horă. A mai fost una, numai
cu băieții călare, am avut clișeul la muzeu,
dar se pare că a fost pierdut, nimeni
nu mai știe unde este acum.
– Gheorghe Anghel, istoric –

Fotografiile de la Galtiu au fost făcute în curtea ce aparținea unui nobil maghiar, Szász Pál, Sas Poli, cum îi spuneau localnicii. Oamenii s-au dus la el, i-au spus că vor să facă poze cu ocazia Unirii și i-au cerut permisiunea să le poată face în grădina conacului.

Și groful din Galtiu are o poveste. El a fost căsătorit cu o prințesă rusoaică, fugită în 1918 din Rusia, așa auzisem noi. Era o femeie foarte frumoasă, cum ne povesteau cei care au văzut-o, spune Aurel Sîntimbrean.

La reforma agrară ce a urmat după momentul decembrie 1918, groful Szász a rămas cu 50 de hectare de pământ, pentru că atunci, menționează Aurel Sîntimbrean, statul român a fost nobil.

La naționalizarea din 1948, a pierdut tot. În conacul lui de la Galtiu a funcționat apoi o școală profesională agricolă. După 1989, un urmaș al grofului a primit proprietatea, însă a lăsat-o în paragină, așa cum am găsit-o și eu.

Radu Mârza are ambiția să reușească să-i identifice pe toți cei din poza lui Samoilă Mârza de la Galtiu din decembrie 1918 și să-i găsească pe urmași.

Recunoaște, e greu să-i afle pe toți, mai ales pe cei din spate, chipurile tot neclare rămân, chiar dacă a mărit poza cât s-a putut.

Nu toți apreciază însă pozele vechi.
Chiar zilele trecute m-am întâlnit
cu un prieten și era tare supărat,
zicea că au luat copiii lui toate
pozele vechi și le-au aruncat pe foc.
No, ce mai poți zice?!
– Radu Mârza –

În Galtiu, o întâlnesc pe Maria Silvășan. Bunica ei a trăit momentul Marii Uniri. Sora bunicii ei, Frăsinica, apare în celebra poză de la Galtiu. Acolo este și viitorul ei soț, Barb Pavel, cel ales să țină steagul.

Tot satul s-a mobilizat atunci, își aduce aminte Maria vorbele pe care i le-a spus unchiul ei, Pavel. Maria i-a cunoscut pe toți, însă pe Samoilă nu-l ține minte, chiar dacă poate l-a întâlnit vreodată. În 1967, când a murit Samoilă, Maria avea opt ani.

Ce tot faci, nu ești încă gata?, o întreabă pe Maria, dispărută în altă cameră. Păi mă trage-n chip, trebuie să mă fac faină, îi răspunde Maria soțului ei, bucureștean get-beget, care, îmi zice, la 46 de ani a avut curajul să-și părăsească orașul și să se mute la sat, în Galtiu. Dar acum să mă plătească cineva și nu aș mai merge să locuiesc în București, spune cu convingere.

După 1990, Maria Silvășan a plecat în Italia unde a lucrat ca bucătăreasă mulți ani. A obținut și rezidență în Italia și oricând se poate întoarce.

Cât am stat acolo,
dacă am simțit un dor,
a fost cel de țară.
Când m-am întors
prima dată în țară,
mi-au dat lacrimile.
Crede-mă că-mi era dor
și de buruienile din grădină.
– Maria Silvășan –

Nu uită acel 1 decembrie din anul 2009, o zi pe care a petrecut-o singură, undeva prin Italia. Gătea, ofta, plângea de dorul de țară și s-a apucat să scrie o poezie.

Departe sunt de-a mea familie
Și zilnic ochii-mi plâng
Mă voi întoarce-n a mea țară
Ca dorul să mi-l sting?

Durerea mi se varsă-n lacrimi
Căci dorul mă răpune
Cât timp voi îndura aceste patimi
Departe-n astă lume?!

Adorm în gând cu astă întrebare
Dar nu știu ce să îmi mai spun
Și mă trezesc în somn oftând
Căci nu știu să-mi răspund.

În ziua-n care ai mei strămoși
Înfăptuiau Unirea mare
Nici nu visau c-ai lor nepoți
Vor plânge-n depărtare.

Dar valul vremii a trecut
Și timpurile s-au schimbat
Străbunii au murit de mult
Și-ai lor nepoți s-au exilat.

S-au exilat în țări străine
Cu miile ai lor nepoți
Că sfânta glie românească
E sfâșiată azi de hoți.

Se răsucesc bătrânii în mormânt
Și greu le e pământul
C-ai lor nepoți s-au răspândit
Așa cum bate vântul.

În prima zi a lui decembrie
Ei au făcut un jurământ
Că Țara Românească nu va piere
Chiar dac-or fi să iasă din mormânt.

Știi, mă gândeam eu, doar un nebun ar mai putea să salveze țara asta, zice Maria, Ar fi frumos să fie și un înțelept?, întreb, Dar unde e înțeleptul ăla? Am rămas numai cu nebunii.

Nu poate să știe exact ce ar spune strămoși de-ai ei de acești o sută de ani și de vremurile de azi. Dar nimic nu o împiedică să-și imagineze:

Eu zic că ar fi făloși de realizarea lor și ar fi încântați de câte s-au descoperit în acest veac. Dar de clasa politică de azi, de aici, chiar nu cred că ar fi mulțumiți. S-ar duce cu furci și topoare pe ei. În anul ăsta al Unirii cred că mai dezbinați ca acum nu am fost niciodată. Noi nu suntem uniți. Nu mai există suflul național.

În Galtiu, ajung la Gheorghe Tomșiț. Vine seara și el e prins cu munca până târziu. Are vreo 40 de hectare de pământ, fermă de animale, tractoare. Muncește pe brânci, dar are tot ce-i trebuie. Chiar și un băiat, venit, zice el, prin minune dumnezeiască, după trei fete și 20 de ani de la primul copil.

Bunicul lui, Ion, a fost la Unirea de la Alba Iulia și apare și în poza făcută de Samoilă Mârza la Galtiu. Gheorghe Tomșiț povestește:

Eu mi-l amintesc pe Samoilă numai pe bicicletă. Când era frig, avea un laibăr, când era cald, venea cu un veston. Avea și bretele când umbla cu cămașă cu mânecă scurtă. Și chipiu. Venea numai de sărbători și duminica, fiindcă în alte zile oamenii erau la câmp. Era vorbăreț. Aveam multe poze făcute de el, dar le-au mai rupt copiii.

În 1918, Ion Tomșiț nu era însurat, avea 32 de ani, născut în același leat cu Samoilă. Au fost colegi și prieteni buni. De la moșul lui, Gheorghe a păstrat o cingătoare, cum purtau atunci bărbații la brâu, veche și ea de mai bine de un secol.

Pentru 1 decembrie din acest an, Gheorghe și-a comandat haine românești, cele rămase de la tatăl lui nu-i sunt bune, sunt mici. Oamenii atunci erau mai subțiri, zice cu glas șugubăț.

Mă întâlnesc cu Eugenia Raica, născută în 1 decembrie 1928. S-a căsătorit la 22 de ani și a locuit cu soacra ei, Magda Iuliana, până în 1985, când aceasta a murit la 89 de ani. Magda Iuliana este una dintre cele zece femei din fotografiile de la Galtiu. Avea atunci 22 de ani. A mers și ea la Alba Iulia, însă, spune Eugenia Raica, nu au vorbit niciodată în familie despre ziua de 1 decembrie 1918.

În perioada monarhiei, între 1866 – 1947,
ziua națională a România era în 10 mai.
În 1948, comuniștii au stabilit
ca zi națională 23 august. Din 1990,
se sărbătorește în ziua de 1 decembrie,
când a avut loc Unirea Transilvaniei
cu România, numită Marea Unire.

Nu povestea despre asta. E adevărat, nici eu nu am întrebat-o, iar când m-am trezit să întreb, nu am mai avut pe cine. În perioada comunistă, nu se vorbea despre unire, despre 1 decembrie. Acum ar fi fost cu totul altceva. Eu cred că azi, ea și ceilalți care au trăit acel mare eveniment, toți ar fi avut sentimentul de mândrie. [ pauză de câteva secunde ] Dar poate că ar fi fost și unul de mâhnire.

De aceste poze de la Galtiu, Eugenia Raica mărturisește că a aflat de curând. Luminița, una dintre nepoatele ei, spune că a fost prima generație cu manuale alternative și poza de la Galtiu legată de Unire nu apărea în manualul ei de istorie. În schimb, a fost în cele vechi.

Ziua de 1 decembrie 1918 a fost una programată la ceas în Alba Iulia. La ora 10 dimineața, a fost deschiderea adunării în sala casinei militare (azi Sala Unirii) din Cetate, s-a citit apoi “rezoluțiunea votată”, iar la ora 16 s-a încheiat totul și toată lumea a plecat cu trenuri, cu căruțe, pe jos. N-au fost banchete, nici mese comune. Pe platoul unde s-a adunat mulțimea, din zona Porții a VI-a a Cetății, este acum Casa de Cultură a orașului.

Ei ar fi vrut numai să fie independenți,
nu neapărat să se unească,
doar să fie recunoscuți și ei, românii.
Dar s-au dus cu bucurie la Alba Iulia,
au venit oameni de peste tot, cu zile înainte,
petreceau, erau veseli, spune Radu Mârza
din poveștile celor care au trăit evenimentul.

În 1918, singurul fotograf autorizat din Alba Iulia a fost Arthur Bach. De Samoilă Mârza nimeni nu știa atunci. Aurel Sîntimbrean îmi spune că l-a cunoscut și pe Bach, una dintre fetele acestuia i-a fost colegă de școală.

Organizatorii manifestărilor de la 1 decembrie 1918 l-au angajat ca fotograf oficial pe Bach, așa se spune, cu toate că nu s-a găsit documentul care să ateste acest lucru. Cum se știe, a rămas în istorie că acesta nu “s-a prezentat” și presupunerea a fost că nu a vrut. Ar putea exista însă și o altă explicație, și anume că nimănui nu i-a trecut atunci prin minte să angajeze un fotograf, variantă care nu ar surprinde.

Cu toate acestea, Samoilă Mârza nu a fost lăsat să intre în sala unde s-a semnat actul Unirii, deoarece nu a avut mandat (credențional).

Istoricul Gheorghe Anghel spune:

Nici nu a știut să meargă la biroul unde se eliberau acele acte, nici nu l-a îndrumat nimeni, chiar dacă s-a văzut că avea aparatul foto și el a spus că este fotograf. Însă ca cetățean simplu nimeni nu a putut intra atunci în Cetate decât cu un bilet eliberat de cei de la birou. În Sala Unirii au fost atunci peste 1600 de delegați și invitați – cum au încăput atâția, greu de înțeles.

Din ziua de 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, au rămas șase fotografii, toate făcute în exterior de Samoilă Mârza.

Eu l-am întrebat de ce nu a făcut mai multe poze afară. Nu s-a putut.
Se făcea greu, trebuia să le strige oamenilor să nu se miște prea mult
– era mai dificil atunci să faci cu mulțimea. Aparatul era pe trepied,
până fixa clișeele, până regla – oamenii dispăreau. A fost o mișcare
permanentă, apoi a mai fost și o zi închisă, cu nori.
– Gheorghe Anghel, istoric –

Tot profesorul Anghel explică în mare cum făcea Samoilă o fotografie cu aparatul lui cu burduf:

Pe cap, își punea o pânză neagră și introducea clișeul în casetă. Potrivea distanța cu burduful ca un acordeon, regla imaginea, ținea cont de atmosferă, dacă e înnorat sau soare, număra 1,2,3, declanșa și acoperea apoi la loc obiectivul. Clișeul îl izola imediat în caseta lui și punea apoi în aparat o altă placă de sticlă. Cât era sticla de mare atât ieșea și poza. Le developa într-un mic laborator pe care și l-a amenajat acasă. Era complicat.

Aurel Sîntimbrean își amintește și acum vorbele pe care i le-a spus Samoilă Mârza când au discutat despre acel 1 decembrie: Dacă nu făceam eu poze acolo, nu era nimic, acum văd și cei care n-au fost. Asta mi-a spus și așa și este.

De la el avem imagini-document de la Unire care nu pot fi contestate de nimeni, spune istoricul Gheorghe Anghel.

Ion Berciu, fost director la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, și Eugen Hulea, fost președinte ASTRA – Alba, au întocmit un act oficial în care au notat că Emanuil S. Mârza, de profesiune fotograf… este singurul fotograf care a fost de faţă la istorica Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia şi numai fotografiile executate de Domnia sa, în număr de 5 (cinci), sunt autentice şi singurele existente asupra adunării care a decretat Unirea Ardealului cu România. De fapt, sunt șase fotografii.

După 1919, Samoilă Mârza a făcut albumul foto “Marea Adunare Națională de la Alba Iulia în chipuri”, în mai multe exemplare pe care le-a oferit unor personalități.

I-a dăruit un album regelui Ferdinand I, care a fost încântat și, în semn de recunoștință, l-a decorat și l-a numit unul dintre fotografii Casei Regale.

Au primit câte un album foto în dar și I.C.Brătianu, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Nicolae Iorga.

În 1 ianuarie 1919, a poposit în Alba Iulia celebrul general francez Henry Berthelot. Samoilă Mârza a făcut atunci mai multe fotografii și i-a oferit generalului albumul cu fotografiile lui de la Unire. Ulterior, generalul Berthelot i-a trimis un permis de călătorie gratuit pe toate trenurile din Franța. Nu l-a folosit niciodată, fiindcă nu a avut posibilitatea să călătorească în alte țări.

Albumul foto dăruit lui Nicolae Iorga este acum la Biblioteca Academiei, iar cel al lui Iuliu Maniu se păstrează în Arhivele Naționale.

Un alt album se află în posesia Episcopiei Greco-Catolice din Cluj-Napoca – i-a aparținut lui Iuliu Hossu care, înainte de a fi arestat în 1948, i l-a dat pentru păstrare omului de știință Alexandru Borza, iar fiica acestuia l-a donat ulterior episcopiei.

La micuța bibliotecă din incinta administrației locale de la Sântimbru nu se găsește acest album foto, nici original, nici reproducere. Imaginile pot fi văzute în cărțile scrise de Aurel Sîntimbrean despre fotograful Unirii.

Samoilă Mârza a lăsat o moștenire
extraordinară și pentru asta
trebuie să-l apreciem.
A fost un fotograf de excepție
și ar trebui să ne mândrim cu el,
cel puțin noi, ăștia, din Alba.
Dacă nu era el, nu aveam nici măcar
o imagine de la Unire.
– Aurel Sîntimbrean –

În anii ’60, Muzeul Unirii din Alba Iulia a achiziționat de la Samoilă Mârza toate clișeele legate de Unirea de la 1 decembrie 1918 și alte imagini oferite de fotograf.

Muzeul a primit atunci 18 clișee și primul lui aparat foto, cel cumpărat din Sibiu cu prețul unei perechi de boi. I-a oferit 5000 de lei.

Merita mai mult, îmi spune istoricul Gheorghe Anghel, care lucra atunci la muzeu, și continuă: Dacă oferea și alte clișee, era plătit. L-am întrebat dacă are, dar nu a spus. Îmi pare rău că nu am cumpărat atunci și bicicleta lui, fiindcă mai umbla cu ea. Nu am reușit să aflu ce s-a întâmplat cu ea.

Timp de peste cinci decenii, a umblat cu bicicleta și aparatul lui prin Transilvania. A fotografiat oameni în port popular, sate, tradiții, momente din viața la țară. În colecția lui de fotografii, multe sunt din zona Apuseni, unde călătorea des.

A surprins evenimente importante, printre care construirea catedralei ordodoxe din Alba Iulia, încoronarea regelui Ferdinand I și a reginei Maria de la Alba Iulia din 15 octombrie 1922, celebrarea a zece ani de la Marea Unire, ținută atunci în mai 1929.

Din cauza politicii, fiindcă și atunci era dezbinare ca și azi, și nu am fost capabili să sărbătorim când a trebuit, spune Aurel Sîntimbrean.
– Anul acesta suntem capabili să sărbătorim?
– Șchiopătând, o facem.

Spre sfârșitul vieții, singur, bolnav, fără bani, Samoilă Mârza a fost nevoit să vândă din clișee sticlarilor.

Ei erau interesați evident de sticlă, nu de valoarea fotografică, și le-au distrus. Sticla era de calitate, de aceea le cumpărau, spune Gheorghe Anghel.

După ce l-a folosit mai bine de o jumătate de veac, Samoilă Mârza a renunțat la vechiul aparat de fotografiat ce poate fi văzut acum în Sala Unirii.

Cu banii primiți de la muzeu, și-a cumpărat unul nou, cel mai bun ce exista atunci pe piață. Și-a dorit să fotografieze aniversarea semicentenarului Unirii. A rămas doar dorința. A murit în 19 decembrie 1967.

Cam la două săptămâni trecea pe la muzeu. Apoi, deodată am auzit – a murit Mârza. Am mers la cimitirul Maieri, la înmormântare, a fost puțină lume, își amintește istoricul Gheorghe Anghel.

Nu a muncit pentru avere,
aparatul de fotografiat și
bicicleta au fost
singurele lui lucruri de preț.
Nu am știut că era bolnav,
fiindcă nu ne-a spus,
și-a purtat boala cu demnitate,
nu s-a plâns niciodată de nimic,
mi-au spus părinții.
Eu nu-mi amintesc să-l fi văzut
vreodată trist. Numai vesel.
– Mariana Mârza, nepoată –

Dintre frații lui Samoilă Mârza, ultimul a murit în 1989. Mama lui vitregă, Raveca, a murit în 1942. Casa unde s-a născut și a copilărit Samoilă nu mai există. Pe locul ei, se află un grajd și o șură. Traian, cel mai mic frate al lui Samoilă și tatăl Marianei Mârza, a construit acolo o altă casă în care a rămas Mariana.

În 2003, în Galtiu a fost ridicat un bust în memoria lui Samoilă Mârza.

Atunci am zis: «Dar unde-i îngropat?», își amintește Aurel Sîntimbrean odiseea descoperirii mormântului lui Samoilă Mârza. Vestea morții lui Samoilă a ajuns la el, în Apuseni, unde a lucrat în acea perioadă, abia după câteva zile, așa că nu a fost la înmormântare.

Aurel Sîntimbrean își amintește:

Mă duc la Alba Iulia, la administrația cimitirelor. Mă întreabă cum îl cheamă, verifică, zice că nu apare nimeni cu numele ăsta. Vorbesc cu verișoara care l-a îngrijit – în 2003, trăia. Ne-am dat întâlnire, a venit și profesorul Anghel. Ziceau că avea o cruce de fier și pe cruce scrise datele lui. Așa am reușit să-l găsim – era un teren plin de buruieni, nu mai avea formă de mormânt, doar crucea ruginită complet, pe care nu se mai vedea aproape nimic.

Nu după mult timp, a fost înălțat un monument funerar și pe o placă s-a pus o fotografie făcută de Samoilă Mârza la 1 decembrie 1918 în Alba Iulia. Mormântul se află în Cimitirul Maieri din Alba Iulia, partea stângă de la intrare, poziția J099.

În jurul Sălii Unirii din Alba Iulia, acolo unde se află busturile în memoria mai multor personalități legate de Unire, Aurel Sîntimbrean ar dori să fie așezat și bustul în amintirea fotografului Unirii, Samoilă Mârza.

Aurel Sîntimbrean:

Satisfacția mea ar fi să nu-l dăm uitării și
să-l așezăm acolo unde merită să fie. Sigur,
se vor găsi unii să zică, păi e un fotograf, da,
un fotograf, dar atunci a fost singurul. Acum e
cu totul altceva – în secunda asta ești fotografiat
și în secunda următoare te poate vedea toată lumea.
Dar atunci o fotografie era ceva special,
noi le grijeam în casă cu sfințenie.
Și fotografiile astea vechi, cu chipuri, au ceva,
o frumusețe pe care eu nu am mai găsit-o
în fotografia de azi, indiferent de ce maestru
a fost făcută. Îmi aduc aminte cum îmi povestea mama:
«Când o trimis moșu tău fotografie din America, sara,
când ne puneam în genunchi și ziceam rugăciunile,
puneam lângă cartea de rugăciune și fotografia lui
cu băiatul care era cu el acolo și ne uitam la ea
și ne rugam să le dea Dumnezeu sănătate,
să se întoarcă acasă, să aducă bani ca să
cumpărăm pământ și să trăim mai bine.»
Fotografia era ca o icoană.
Nu erau atâtea ca azi, de aceea oamenii le apreciau,
le păstrau, le puneau la loc de cinste în casă,
pe pereți, așa cum puneau icoanele.