Tocmai voiam să-ți scriu: «Sfinxule dragă, dacă nu vreai să-mi răspunzi, pune-mi cel puțin ca sfinxul, ca sfinxul din mitologia antică, niște întrebări mari cât lumea – ca să mă coste chiar viața, dacă n-oi putea răspunde».
Scria Lucian Blaga, Lulu, cum semna și cum îi spuneau cei apropiați, în una dintre numeroasele scrisori trimise Corneliei Brediceanu.
Născută în Lugoj, în familia celebrului avocat Coriolan Brediceanu, Cornelia Flavia, al doilea prenume e mai puțin cunoscut, a fost sora lui Tiberiu, compozitor, unul dintre fondatorii Teatrului Național, Conservatorului și Operei Române din Cluj-Napoca, și a lui Caius, politician și diplomat. Primele clase le-a făcut în orașul natal unde a studiat în germană și maghiară, două limbi pe care le vorbea fluent.
A urmat apoi Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, locul unde l-a întâlnit prima dată pe Lucian Blaga, care era și el elev acolo.
„Slăbuţă, liniştită, cu ochii vii şi inteligenţi”, a descris-o Blaga în Hronicul și cântecul vârstelor pe fetișcana zărită prima dată la o petrecere. Pielea ei ușor cafenie l-a făcut să o boteze ghiocelul negru. De la un coleg a aflat atunci cine era tânără, fiica unei familii respectate din Banat, „inaccesibilă, dragul meu, pentru de-alde noi…”.
Pentru a-și perfecționa limba franceză, frații ei au înscris-o la o prestigioasă instituție de învățământ din Lausanne, Elveția. După încheierea studiilor în Elveția și obținerea bacaulaureatului la liceul brașovean, Cornelia Brediceanu s-a înscris la Viena la facultatea de medicină, împlinind dorința fraților ei, în timp ce ea ar fi vrut să facă litere.
În biblioteca universității din Viena, Cornelia Brediceanu și Lucian Blaga s-au reîntâlnit: „Se alcătuise în acei câţiva ani, de când n-o mai văzusem, frumoasă cu adevărat”, a scris Blaga în Hronicul său, și mărturisea: „O priveam pierdut. Şi, în ciuda tonului neutru al tuturor antecedentelor, inima îmi bătea, inexplicabil”.
Încet, între întâlniri, despărțiri, liniști, neliniști, cuvinte, tăceri, dragostea lor s-a legat, „o stare de care nu vom mai scăpa, nici eu, nici tu…”.
La sfârșitul anului 1916, Blaga a fost nevoit să se reîntoarcă în Transilvania. În acei ani ai despărțirii, și-au scris. Deși în cei peste 40 de ani de căsnicie au trecut prin momente în care au mai fost despărțiți și au corespondat, unele dintre cele mai splendide scrisori sunt cele trimise Corneliei de Lucian Blaga în perioada de dinainte de căsătorie, între anii 1916 și 1920.
Am stat pe o bancă în curtea casei din Lancrăm unde a copilărit și crescut Lucian Blaga și am citit din bogata și superba corespondență pe care a avut-o cu Cornelia Brediceanu, înainte de căsătorie, în perioada îndrăgostirii. Ca să folosesc vorbe filozofice, a fost o experiență profund metafizică.
Amenajată ca o casă memorială, casa de la Lancrăm este primitoare, iar în curte, lângă cireși și fântâna cu cumpănă, în acea zi cu soare blând, aș fi putut sta nebănuite ore. De fapt, am stat, bucurându-mă complet de acel prezent și de vorbele frumoase din scrisori.
A fost locul perfect pentru a citi din scrisorile lui Blaga către Cornelia, când erau la începutul celor mai minunați ani ai vieții – acei nebunatici ani 20.
SUS: În curtea Casei memoriale Lucian Blaga din Lancrăm, Alba | În mijloc, un portret al lui Lucian Blaga
Fotografii: Mira Kaliani / Aspasia.ro
Sunt mândru să-ți mărturisesc că sunt așa de «intensiv om». S-ar putea oare să devii vreodată o personalitate – fără să fii «om», natură, patimă, luptă, dorință și minciună în același timp?,
îi scria Corneliei într-o scrisoare din noiembrie 1916 și continua:
Astăzi m-am preumblat prin ceață pe marginea celui mai repede dintre Crișuri și m-am gândit la diferite – timpuri. Vremurile mari se caracterizează prin convingeri tari, prin credințe aspre, prin nebunii entuziaste, prin explozii de viață; vremurile de decadență prin scârba față de orice convingere, prin îndoială, râs, foc bengalic, satiră. Timpul nostru nu e nici una, nici alta. Nici tărie, nici desfrâu sufletesc, ci o neputincioasă voință de a cuceri tot ce e mare.
[…]
De venit la Viena deocamdată nici vorbă nu poate fi, cu toate că doresc foarte, foarte mult zâmbetul metafizic. Crede-mă, mein liebes Welträtsel (scumpa mea taină cât lumea).
Într-o epistolă datată decembrie 1916, i-a povestit:
Am întâlnit pe stradă un copil, ținea o scoică de mare la ureche și asculta c-un zâmbet de-o naivitate divină. Mi-a răspuns că ascultă marea… Și mi-am adus aminte de marii, tăcuții, neastâmpărații visători, cărora li se pare că aud în cutare lucru – banal și fără de rost pentru alți oameni – cântecul cerului sau armonia cosmică, vuietul surd și monoton al vieții sau zvonul nemărginit de trist al existenței întregi… Vezi, Sfinxule dragă, filosofii sunt niște animale foarte ciudate, ei ascultă – ziua întreagă nu se satură «să asculte marea».
„Așa-i că noi doi – oameni care ne înțelegem atât de bine – Tu și eu – nu râdem deloc de copiii cari ascultă marea într-o scoică, de visătorii cari văd vecinicia în zâmbetul unei ființe dragi sau fondul moral al lumii în fapta bună a unui individ singuratic?
În 18 ianuarie 1917, îi scria:
Mea Gaor, aș vrea să-ți scriu – mult, mult, mult – și de aceea astăzi nu-ți scriu – ci tac. Vreau să te privesc de astă dată – lung, lung, lung, – și tu să-mi cetești din ochi tot ce nu pot spune: cât te iubesc…
După cinci zile, revenea cu o altă scrisoare:
Gari,
numele acesta e ca vinul: cu cât se învechește cu atât e mai bun.
[…]
De multe ori mi se pare că peste noapte a venit cineva la mine și mi-a pus o surdină uriașă pe suflet, care împrumută un colorit neînchipuit de trist bucuriilor de peste zi – dacă nu Te-ai furișa Tu lângă mine, dacă nu mi-ai sări pe genunchi și după gât – nu știu zău – aș vedea cerul întotdeauna în culoarea plumbului…
Din Sebeș, la sfârșit de ianuarie 1917:
Și acum un protest lăuntric: «trândăviei» […] un hotărât nu! Și pe Tine de asemenea n-am să te mai iert când vei fi mai leneșă. Iubim doar amândoi așa de mult viața ridicată la pătrat – cum te-ai putea împăca cu vremea furată de la Dumnezeu?… Eu mă îmbăt zilnic – nu cu alcool –, ci gândindu-mă la viitor. Mă cuget la timpul când vom fi atât de fericiți, încât vom privi peste umăr zeii din Olimp. Mă bucur înainte și-mi pierd capul.
Într-o scrisoare din februarie, din același an:
Tu știi ce vreau să spun – și cu această mă mulțămesc. Noi ne înțelegem pe baza sângelui ce pulsează în vinele noastre – curat, ales, aristocratic, de rasă…
[…]
Știu că tu aștepți mult de la mine! – nu cred că vei avea deziluzii! Eu sunt tare în credința asta și credința mută și munții!
[…]
«Soarele» încă nu ți l-am dat, dar Ți-l voi da!
După „o tăcere”, totuși nu una prea îndelungată, a revenit și i-a scris:
Am făcut zilele trecute bilanțul scrisorilor noastre și a trebuit să constat că la mine «intratele» sunt pe jumătate cât «ieșitele» – am lucrat cu alte cuvinte cu un deficit îngrozitor. Și de aceea m-am supărat puțintel și am tăcut mai mult decât de obicei, ca să-ți dovedesc că și eu pot tăcea, dacă vreau.
[…]
Și-acum să-ți spun ceva la ureche, să nu ne audă nimenea: Gargi, te doresc așa de mult, încât mă omoară gândul că nu ne vom întâlni curând.
În altă zi:
Draga mea, astăzi am stat sub arini și-am gustat înțelepciunea indică.
[…]
Este ceva farmec în aceste exerciții mistice: într-un colț ascuns din tine însuți să descoperi conținutul dela tot ce este. Acesta-i un misticism care ar trebui să ne îmbete și astăzi capetele și inimile. Nu ne-ar strica deloc puțin duh indic. Un vițel din apropiere se pare că mi-a simțit ideile emancipate (dacă n-a avut cumva nefericita iluzie că și eu sunt vițel), și s-a apropiat cu gravitate de mine – pacinicul și entuziastul prieten al tuturor animalelor. Sau i-a fost poate că simpatică liniștea mea? Venea tot mai aproape, îi simțeam respirația aspră și caldă – și m-a lins pe frunte. Și-atunci l-am prins de cornițe și i-am jurat prietenie. O, Gaor, dacă l-ai fi văzut: privea în gol și mi se părea că se gândește asupra vieții! Nu știu – Gaor – animalele foarte des îmi fac impresia că cugetă asupra lumii și-asupra vieții – dar oamenii grozav de rar!
[…]
Draga mea – așa aș vrea să-ți prind acuma capul între palme și să te privesc cu o privire metafizică și să te sărut.
Într-o zi de decembrie, din Purcăreți:
Nopțile sunt adânci și frumoase și senine, cum n-am văzut niciodată. Mă săniez, mănânc, alerg pe vârfuri de munți «cu mult mai sus decât toate lucrurile omenești» (cum ar zice Nietzsche). Și totdeauna cu tine-n gând, cu tine-n sânge, cu tine-n aerul aspru, pe care-l inspir ca și când te-aș avea în brațe.
[…]
Gaor – sunt nemărginit de fericit că te-am întâlnit în viața mea. Gaor, sunt silit să-ți spun cuvintele așa de banale, când le rostești, și așa de frumoase, când le trăiești: pentru mine ești totul! Pentru mine ești: lumea, viața, soarele, soarta, norocul, fericirea, înțelepciunea, nebunia și – poemele –
Și tac.
SUS: De la casa memorială Lucian Blaga | Stânga: O fotografie cu Cornelia Blaga și fiica
Fotografie: Mira Kaliani / Aspasia.ro
A avut muzele lui, ca orice creator, însă nobila și aleasa Cornelia l-a inspirat, susținut și i-a fost alături o viață. Lucian Blaga i-a dedicat ei volumul Poemele luminii, unde sunt, cum spunea Cornelia, cele mai frumoase poezii. Toate scrisorile pe care i le-a trimis Cornelia lui Lucian Blaga au fost distruse chiar de ea.
Din Sebeș, în august 1918 i-a scris:
Iubito și Frumoaso,
am sosit astăzi acasă – și sunt așa de fericit de scrisorile tale. Ce-încântătoare ești Tu: aș vrea să scriu odată un poem care să fie așa de minunat ca tine – și-atunci aș crea de fapt cel mai frumos poem al tuturor timpurilor!
Înainte cu o lună de căsătorie, într-o scrisoare din noiembrie 1920, făcea mari promisiuni:
Niciodată nu voi înceta să-ți spun lucruri frumoase. Atâta am și eu: puterea drăcească de-a spune câteodată o vorbă frumoasă și poate și – cuminte. Dar nici nu-mi doresc altceva decât pe tine și această putere drăcească de a-ți spune din când în când câte o vorbă frumoasă.
Lucian Blaga și Cornelia Brediceanu s-au căsătorit în 16 decembrie 1920. După moartea lui Blaga, în 6 mai 1961, ea a mai trăit 22 de ani. A fost înmormântată tot în curtea bisericii din Lancrăm, alături de soțul ei.
