„Borges călătorește”, scria Marin Sorescu, în 1984. În toamna acelui an, Sorescu se afla în orașul numit în ghiduri turistice „perla deșertului”, la Marrakech, în Maroc, unde avea loc Congresul poeților, atunci la a șaptea ediție. Acolo l-a întâlnit pe Jorge Luis Borges – ‘Un personaj de Borges’, cum l-a definit Sorescu – și a avut „privilegiul de a sta mai mult în preajma sa”.
În timpul conversațiilor, Sorescu i-a spus: „Parcă sunteți în mai multe locuri în același timp. Plimbați pe glob o bibliotecă”.
Marin Sorescu despre Borges:
Un om călăuzit de un baston pe semne fermecat, de vreme ce de mult timp cu el și vede. Bastonul a contemplat până acum și i-a povestit jumătate din glob. Ba ce zic: trei sferturi, cinci sferturi, că i-a investigat și haloul ceresc! Înalt, drept, la cei optzeci și patru de ani, întotdeauna elegant îmbrăcat, cu cravată, gata parcă să se prezinte la o ceremonie simandicoasă…
Borges călătorește. Lumea aceasta, dacă nu-i tocmai o recepție – este un spectacol. Deschizi o ușă și calci în miracol; dai colțul unei străzi sau unui continent și ești în altul.
Traducând în limbaj mitic românesc, am spune: un căutător veșnic de tinerețe fără bătrânețe, care tot intră și iese din Valea Plângerii, obosind fantasticul și năucind realitatea. Mai ales potecile încâlcite, greu accesibile, dibuite în clipe fericite de magi, profeți, poeți, filosofi, i-au îmboldit, curios, pasul.
Vestimentația ‘burgheză’, de salon, este o capcană – un mod de a-l face neutru, pentru a avea intrare liberă chiar și în cotloanele cele mai fantastice; ca un ambasador al rațiunii și spiritului iscoditor, acreditat pe lângă misterele și întâmplările încărcate de inedit și magie. Ființa sa, fragilă și oțelită totodată, se lasă, în drumeții, îmbibată de cât mai mult concret: peisaj, întâmplări, figuri, mutre. Niște pânze de realitate care îl învăluie, producând, la atingere, un fel de extaz al simțurilor.
I-am văzut de multe ori chipul luminat de un zâmbet de copil uimit. Trebuie să fie un om trist, deși în jurul lui plutește ceva ca o fericire, un fel de halou luminos, pe care gândirea miraculoasă i-l fabrică zilnic, și care îi ține și de urât.
