„Mamaia: imense întinderi de nisip, o plajă atât de lungă încât sfârșitul i se pierde în depărtare, cu scoici trandafirii ca niște petale de flori aruncate de zâne…”
Sunete, lumină, valuri, exuberanță, chipuri dobrogene, plaje ce par fără sfârșit, râsete, râsete de copii – zile de vară la Mamaia, în vremea tinereții reginei Maria. În memoriile ei, regina Maria scria despre Constanța:
Marea… portul cu viața lui în fierbere: vapoare, marinari, strigăt de sirene, semnale deosebite, sunetul pătrunzător al fluierului, zbierete ieșite din coșurile vapoarelor ce se depărtează, miros de gudron, de funii, de ierburi marine; oameni murdari cărând mari greutăți, culorile steagurilor bântuite de vânt, luciri de argint pe aripi de pescăruși albi, zgomot de ape bătute de vâsle, fâșâit de valuri izbite de dig, învălmășeală, viață, energie.
SUS: „Bărci încete lunecând alene…”
Dreapta: Regina Maria, Cover of Country Life, 1914, Rita Martin
Mamaia de la începutul secolului al XX-lea, descrisă de regina Maria:
Imense întinderi de nisip, o plajă atât de lungă încât sfârșitul i se pierde în depărtare, cu scoici trandafirii ca niște petale de flori aruncate de zâne.
[…]
Băi de mare și acel râs ce izbucnește anume când năvălește asupra ta apa rece, foșnetul șoptit al valurilor ce se sparg rând pe rând domol pe mal, lăsând fiecare o fâșie de spumă albă ca zăpada; jocuri prin nisip…
[…]
Bărci încete lunecând alene pe întinderea lacurilor, soare revărsat fără milă asupra capetelor noastre, prefăcând apa într-o pânză de lumină care arde ochii.
Insula poetului exilat, cu țărm plin de pietriș, cu desiș de trestii, crâng de sălcii, umbră binevenită, mulți țânțari, multe cuiburi de păsări:
…insula lui Ovidiu; la mijloc, o fântână cu roată și, tulburate de năvălirea noastră, păsări stranii ce se ridică asemeni unui nor spre cer; și în zborul lor parcă-și arată mânia.
Fără voie vorbim cu glas scăzut, parcă sufletul poetului ne-ar întovărăși când trecem crângul tăcut. Deasupra, aripile unei uriașe acvile negre; umbra ei alunecă încet peste ținutul părăsit.
La sfârșitul unei zile aprinse de vară, un apus de soare spectaculos:
…soarele apune într-un nemărginit jăratic, o învăpăiere a cerului întreg, un adevărat «amurg al zeilor» în care se văd toate nuanțele ce se pot închipui și cele neînchipuite: trandafiriu înflăcărat, portocaliu, galben de chihlimbar, auriu și din când în când neașteptate fâșii de un vioriu arzător; cerul și apa sunt în flăcări.
Apoi încetul cu încetul aprinderea se domolește, culorile încep să se stingă, se nuanțează ca opalul, ca sideful, în tonuri stinse: galben șters, cenușiu ca turturica, verzui ca peruzeaua, albăstrui ca levănțica și la sfârșit vine amurgul și întinde peste toate mâna lui de umbră; nicăieri nu mai e culoare și picioarele noastre se târăsc încet printr-un nisip greoi…
SUS: „Cu scoici trandafirii ca niște petale de flori aruncate de zâne…”
Fotografie: Mira Kaliani / Aspasia.ro
O nouă zi, o nouă dimineață începea cu galopuri pe plaja lungă, cu „goană nebună prin fâșia de spumă cu caii care sforăie și au copite jucăușe”. Și lungile zile de vară trec și ele tot într-o goană nebună:
Umbrele s-au lungit atât încât caii noștri par a umbla pe picioroange, sute de pescăruși albi își strigă cu glas ce înfioară mâhnita chemare; sunt păsări ca niște stafii cu glasuri de strigoi. Și apoi deodată luna, crai nou alb, desenat pe cer, care trimite spre mare o fâșie tremurată de argint într-o răsfrângere mai strălucitoare decât palidul ei chip.
Glasurile s-au domolit, râsul nu mai e atât de zgomotos, o oboseală tihnită învăluie și oamenii și animalele, amurgul cenușiu ca fluturii de noapte întinde peste culori și sunete o mantie dintr-o singură nuanță.
Nu mai e viață, și în fața noastră se ridică o semilună subțire, de o paloare de vis.
