Sub streașină de brazi, printre ochiuri de verdeață, pâraie iuți reci ca gheața și limpezi lacrimă sunt lăcaș de păstrăvi, cărări ascunse printre perne de afini te duc în poieni zăvorâte, unde bradul varsă viața sănătoasă a muntelui.
„Dintre râului ce străbat cetatea închisă a Munților Apuseni nici unul nu e așa de cunoscut și în mare cinste ca Arieșul”, scria Valer Pușcariu, un pasionat al turismului, într-un articol publicat în revista de cultură Boabe de Grâu, în urmă cu 92 de ani. Tocmai de aceea, călătorul care se aventura să cutreiere „legendara țară a moților” era sfătuit să urmeze „calea cea mai umblată, adică Valea Arieșului”, ce era astfel văzută „cu ceea ce reprezintă Valea Prahovei pentru Muntenia sau aceea a Bistriței pentru Moldova”.
Dacă „crede că se îndreaptă spre ținutul unde altădată nisipul râurilor purta pulberea de aur răvășită de șteampuri din adâncimile pământului”, prin acest Arieș, cu nume „atât de armonios – Auratus al strămoșilor romani”, călătorul era prevenit că va avea deziluzii:
Astăzi, Aurarul, tovarăș al sărăciei locuitorilor, macină doar piatra de var, «scaunele» [scaune se numesc locurile unde aurul se găsește în mare cantitate, formând chiar bulgări masivi] cu metal prețios sunt din ce în ce mai rare.
Va întâlni în schimb munți și priveliști de o fermecătoare frumusețe, așezări omenești cuibărite între stânci sau răzlețite de tăpșanele înalte și încă strănepoți de-ai tribunului Craiului Munților, de la care poți afla asupra trecutului zbuciumat al acestei izolate părți de țară.
SUS •• Mocănița; Fotografie: © Mira Kaliani | Călătorii la Singular // Fundal: Panou cu hartă turistică Țara Moților, pe Valea Arieșului Mare, credit: Alba Turism •• Editat de Mira Kaliani | Călătorii la Singular
Pe atunci, călătoria pe Valea Arieșului se făcea „cu trenul”, care circula „o singură dată pe zi între Turda – Câmpeni – Abrud”, iar de la Câmpeni la Scărișoara se lua „trăsura”. Autobuze făceau curse zilnic, „parcurgând distanța Turda – Câmpeni (89 de kilometri) în aproximativ trei ore”. Valer Pușcariu povestea:
Cine pleacă deci pe Arieș în sus trebuie să se mulțumească a îndrăgi numai natura și oamenii, renunțând la confortul pe care-l oferă drumul pe alte văi ale noastre cutreierate de turiști.
În locul, de pildă, al rapidelor de la Valea Prahovei, ce urcă în grabă spre crestele Carpaților, Valea Arieșului nu oferă decât leneșa «mocăniță», care se se împleticește pe linia șerpuitoare, adormind la popasuri prin gări, timp de aproape șase ore pentru a străbate o distanță echivalentă (de la Turda la Câmpeni) cu cea de la Ploiești la Predeal.
Frumusețea variată a văii te face însă să uiți curând durata călătoriei cu cât pătrunzi mai adânc în șanțul care despică în două partea de răsărit a Apusenilor.
«Mocănița» a fost numele pe care locuitorii de pe Valea Arieșului l-au dat trenului care străbătea distanța între Turda și Abrud. 
SUS •• Mocănița, Abrud, 2015 • Fotografie: © Mira Kaliani | Călătorii la Singular
La ora dimineții, când «mocănița» pornea din Turda, așezarea era „liniștită și mohorâtă la față”, dar privirea călătorului se lipea de „calcarul golaș al Cheilor Turzii ce se ridică maiestuos dintre ogoare și fânețe, ca o mușcătură uriașă în ultimul prag de piatră ce sfârșește aici lanțul răsăritean al Apusenilor”.
De la Moldovenești, Arieșul „se apropie mereu de piciorul muntelui rămânând nedespărțit de el până la izvoare, sub culmea Bihariei”:
Șoseaua și calea ferată șerpuiesc alături în împletituri de poduri și torente, făcându-și loc anevoie între pereții de stâncă din ce în ce mai apropiați. De la Poarta Fetii, unde stânci ruginii separă o clipă cele două drumuri, valea cotește în loc și apare strâns ca într-un clește, la răspântii de drumuri, cel dintâi sat de munte, Buru. Pe stânga, își varsă apele, după ce a făcut ocolul Muntelui Mare, cel mai de seamă afluent al lui, Iara, pe dreapta printre case mohorâte se desparte calea spre Trascău și Aiud.
Adânc și tot mai întortocheat retezând pragurile îndărătnice, Arieșul despică cu greu marginea celor două masive de calcar. Îngustimea spațiului, pripoarele și stâncile care se ițesc pe amândouă malurile sunt mărturie că ultima luptă a Arieșului cu muntele, înainte de a-și face loc larg în câmpie, a fost dintre cele mai dârze.
Curmătura cea mai adâncă s-a făcut între culmea Vârfuitei și muntele Vidolmului, la poalele căruia se află aciuat satul cu același nume.
Înfățișarea maiestuoasă a Vidolmului și priveliște ce se desfășoară din vârful lui spre bazinul Trascăului de-a lungul Arieșului, ca și spre turnurile Scărișoarelor sau spre înălțimea pașnică a Muntelui Mare, îl fac demn de primul popas turistic. Dar asemenea popasuri sau îndemnuri la urcuș te ademenesc mereu cu cât înaintezi în interiorul cingătoarei de calcar a văii Arieșului.
„Abia scăpat” de Vidolm, călătorul zărește, în dreapta, „podul înalt al Jidovinei”, cu o legendă locală despre originea și înfățișarea Jidovinei. Se povestește că „pe podul ei ar fi locuit odinioară niște uriași, care erau jidovi. Ei au cărat stâncile de la Scărișoara, clădindu-le pe Jidovina, spre a-și face cetate și scară la cer”.
„Tocmai când erau să găurească bolta cerului”, cetatea s-a risipit, dar în locul ei au rămas numai „bolovanii amenințători care stau și astăzi atârnați de coastele Jidovinei”. Valer Pușcariu continua călătoria:
Domnia calcarului te înconjoară de pretutindeni, îmbiindu-te spre chei ce se întrec în frumusețe, ca acelea ale Pociovaliștei sau ale Runcului, spre piscurile în formă de turle ale muntelui Scărișoarei (1352 m), în coasta căreia se deschide gura întunecată a peșterii Belioara, numită și Cetatea lui Bela, în care s-au ascuns românii în vremuri de bejenie, sau spre izbucurile tăinute în valea Poșăgii, scoțând apa din adâncime la răstimpuri egale.
Pe această vale a Poșăgii, sunt două izbucuri: Feredeul, pe malul stâng, și izvorul din stânca Bujor, pe cel drept, care este, sublinia autorul, „cel mai interesant”.
Natura este la fel de „încântătoare” și pe malul drept al Arieșului, unde se vede „zidul înalt de calcar, al munților Bedeleului, suspendat chiar deasupra văii”, iar pe pajiști, „se tânguie spre asfințit tălăngile turmelor”, ceea ce oferă un aspect „cu totul svițerean regiunii”. 
SUS •• Calea ferată de la Buru, pe unde trecea mocănița • Fotografie: © Mira Kaliani | Călătorii la Singular
Între Lunca și Sălciua de Jos, pe o distanță de nouă kilometri, „e unul dintre cele mai frumoase peisaje carstice pe care le oferă văile noastre”:
Nu știi ce să admiri mai mult, creasta golașă a muntelui cu colți de marmură, la fiecare cotitură a văii, curmăturile adânci ce brăzdează povârnișul răvășit de puhoaie sau vegetația îmbelșugată netulburată decât de glasul cristalin al unui pârâu ce-și zvâle firul de apă în albia Arieșului.
Sus pe culme un tunel străbate muntele, e «Copta cu două guri», mai încolo șoimii rotesc în jurul unei bolți uriașe Poarta smeilor, sub care se ascunde Peștera de la Groși, cu numeroase rămășițe din urșii timpurilor preistorice.
La ele nu pot ajungedecât turiștii încercați…
[…]
Ooboseala urcușului e pe deplin răsplătită de priveliștea panoramică desfășurată de pe oricare din vârfurile Bedeleului.
Un popas la Sălciua de Jos „e un îndemn nu numai pentru admirația naturii, ci și pentru aceea a așezărilor omenești”:
Pe Valea Uncășeștilor cât și în Sălciua întâlnești vechiul tip al casei moțești cu cerdacul înalt umbrit de armonioase arcade…
[…]
În jurul casei, întreaga gospodărie întruchipează de minune zona de întâlnire între piatra de var și lemn. Șura pentru vite și pentru păstrarea uneltelor agricole e din vălătuci, polata pentru păsări – din lut și nuiele, pe când cunia (bucătăria de vară) și nelipsitul cuptor de pâine cu spinarea cocoșată e în întregime din piatră.
Portul oamenilor de aici era „neîntrecut” în toată regiunea:
… și mai cu seamă al femeilor ce poartă cămăși cu piepții des încrețiți, cu mâneci largi, pe care podoaba cusăturii (cheițe) coboară de-a lungul, începând de la umăr. Pieptare cusute cu pog(j)iță neagră și având uneori ciucuri de mătase pe piept și zădiile (catrințele) de coloarea focului învârstate orizontal cu linii de îngustimea degetului sunt îndeosebi caracteristice ținutului dintre Sălciua și Ocolișel și pot sta alături de cele mai frumoase porturi românești.
După ce trece de Sălciua de Jos, Arieșul „își schimbă iar înfățișarea, ostoindu-și cursul în meandre de luminișuri mai largi, înlesnind așezările omenești, a căror îndesire se datorește însă și bogăției subpământene ce se exploata odinioară în aceste locuri”. Urmează, „primul sat mai mare ce-ți iese în cale”, și anume Baia de Arieș, așezare aflată la „unul dintre capetele triunghiului aurifer”.
Cândva, o vestită localitate băieșească, ale cărei băi exploatate erau numit „Bogata de la Baia”, însă „astăzi aproape în părăsire”, scria Valer Pușcariu.
După Baia de Arieș, două dintre sate „merită vizitate”: Lupșa, o veche așezare, „amintită în documente ca sediu al unui cnezat la începutul celui de-al XIV-lea veac, prefăcut mai târziu în domeniu feudal și dăruit de regii Ungariei familiei românești Cândea”, unde se află și una dintre cele mai vechi mănăsiri din Ardeal, și Bistra, „cu gospodării cuprinse”.
Lupșenii și bistrenii sunt mari maeștri în lucratul și înfloritul lemnului, iar femeile lor nu se lasă mai prejos în țesutul scoarțelor, podoaba îmbrăcămintei.
SUS •• Fotografie: © Mira Kaliani | Călătorii la Singular
Câmpeni, unde „se strâng culmile ce coboară din Balomireasa, sora bună a Muntelui Mare, cu cele din Vâlcanul prăpăstios”, e „orășelul-căpetenie al Țării Moților”. Fala lui „se trage de la 1848”, locul unde și-a stabilit Avram Iancu „cartierul general al oștilor”:
De atunci încoace Câmpenii a devenit centru comercial pentru regiunea superioară a Arieșului.
Aici își dădeau întâlnire moții ciubărari, „care vin dinspre Albac și Scărișoara, cu mocanii de pe ponoarele Mogoșului, și cu buciumenii Detunatelor. Nu rar întâlnești între ei și pe crișenii de la poalele Bulzurilor, venind tocmai din ținutul Hălmagiului spre a-și desface la târgurile de vară din Câmpeni oșurile cu moacre [cireșe]”.
De la Câmpeni, se despart două drumuri „deopotrivă de atrăgătoare în privința frumuseților naturale și a pitorescului așezărilor omenești”:
Cine vrea să cunoască întreaga vale a Arieșului până aproape de izvoarele lui trebuie să se înfunde în munți mergând mereu pe «ape», cum zic cei din partea locului.
SUS •• Vedere din poiana Călineasa • Fotografie: © Mira Kaliani | Călătorii la Singular
Unde Arieșul cel mare se întâlnește cu cel mic, „la gura apelor”, cum spuneau oamenii locului, se despart din nou drumurile. Cine o lua pe firul „celui mic”, ajungea la „hotarul” Vidrelor, „de care e strâns legată amintirea Craiului Munților”.
La cea de sus, Vidra de Sus, azi, Avram Iancu, „se păstrează casa strămoșească a lui Iancu”, iar alături un muzeu. Tot din Valea Arieșului mic „pornește și calea ce coboară la Hălmagiu, trecând peste Muntele Găina, renumit prin «târgurile de fete», asemănătoare cu «nedeile» din țara Hațegului și Munții Cibinului, la care se strânge lume multă de pe Crișuri și Arieș, din pășunile Călinesei și pănâ-n părțile Bradului și ale Vașcăului, în fiecare an de ziua sfinților Petru și Pavel”.
În „patria lui Horia, căpitanul răscoalei țărănești din 1784”, Arieșul mare se „înfundă, părăsind tot mai mult așezările omenești și fânețele mirositoare spre a se pierde între ziduri de stâncă sură, la umbra «sâhlelor» de molid”:
De la Albac în sus intri în partea cea mai sălbatică a văii, cu pronunțat caracter alpin. Natura e în plina ei viață; muntele, vegetația, râul contribuie deopotrivă la varietatea nebănuită a peisajului. Arieșul alunecând în unde mai domoale îmbrățișează strâns piciorul împădurit al muntelui care se ridică pe dreapta, stăvilit de pinteni de piatră înveșmântate în haina mușchilor și a lichenilor. Dincolo de șosea, pe malul stâng al apei, înfățișarea peisajului e cu totul alta, cetăți de calcar în ruină nu lasă să se aciueze decât ici colo o tufă de răsură sau de păducel.
La o cotitură, după ce ai trecut de Valea Stearpă, decorul parc-ar fi rupt din carstul dalmatin. Tot muntele-i numai stânci măcinate, sloiuri năruite și guri de peșteri. Valea e pustie, casele au părăsit-o acum cu totul, cățărându-se dincolo de culmi pe tăpșane în tovărășia «hudelor cu lapte» și a numeroase doline.
SUS •• Tulnicărese din Apuseni • Fotografie: © Arhiva retro Mira Kaliani | Călătorii la Singular
În fața călătorului se ivesc case din Gârda de Jos, apoi cea de Sus și, mai îndepărtate, tot felul de cătune împrăștiate, ce „suie către inima muntelui pe plaiurile însorite strângând fiecare în jurul lor bruma de avere a moțului”:
Comments are closed