În cea dintâi duminică după Sân Petru, liniștea din Găina se întrerupe. Este ziua fantasticului târg. În zori de zi de dimineață, de pe toate dealurile curg moți și moațe, crișeni și crișene, toți în haine de sărbătoare. Cântecele igreților asurzesc pădurile.
Din timpuri străvechi, în tradiția ținuturilor transilvane, miezul verii era marcat de un eveniment deosebit, care “mişca satele”, povestește etnologul Maria Bocșe în Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania:
Locuitorii din crângurile Munților Apuseni, moți, mocani, crișeni și zărăndeni urcau în zvon de tulnice, sus, în Munții Bihorului, pe platoul Găina, unde se ținea “datul”. […] “Datul” (adică “datina”) din această zi însuflețea tot muntele, care devenea un adevărat templu al bucuriei, al comuniunii umane, spre slava muncii, a soarelui, a belșugului anului.
Alegerea locului nu a fost o întâmplare, notează etnologul:
Configurația geomorfologică a acestui platou deschis spre soare și spre lumină, dar înconjurat ca o cetate de pădurile de fag și cetini de brad amintește de atâtea alte platouri carpatice devenite sacre și locuri de închinare ale străbunilor noștri, având temple sau “vetre de rugă”, de “nedei” sau de “târguri”, cum erau numite întâlnirile satelor, pe culmi, la zile fixe, la sărbători, între echinocții și solstiții, mai aproape de cer și de divinitate.
Legenda muntelui Găina, cu numeroase și fermecătoare variante, este legată de “simbioza omului cu universul, cu cosmosul, cu forțele și bogățiile naturale”.
O poveste spune că “în timpul când și în Munții Bihariei se lucrau băile (n. minele de aur), o găină de aur ieșea din băi spre a se așeza în vârful muntelui, pe cuibul său, în care erau ouăle sale de aur. Vidrenii atrași de frumusețea nemaipomenită a găinii în mai multe rânduri s-au încercat s-o prindă, ea însă a fugit în jurul minelor de aur de la Roșia Montană. De atunci, nemaiputându-se găsi aur în băile din acest ținut, moții au încetat de a le mai lucra, fiindcă găina din poveste era «vâlva» (zâna) băilor și ea a dus aurul cu sine, în părțile unde a zburat”. Aceasta este una dintre legendele muntelui Găina ce se regăsește în „scrierea etnografică” Românii din Munții Apuseni (Moții), publicată, în 1888, de etnografii Teofil Frâncu și George Candrea.
Pe acest platou legendar, unde era “găina cu ouăle de aur”, avea loc, în miez de vară, după solstițiu, “când se întorceau vremările”, târgul sau datul de la Găina. Maria Bocșe povestește:
“Datul se ține de spartul munților”, spuneau locuitorii Munților Apuseni, adică în perioada încheierii pășunatului montan al turmelor duse la “văratec”, reluându-se pășunatul în vatra satelor. Acest moment de mare importanță în cadrul activităților agro-pastorale ale habitatului uman constituia sărbătoarea triumfului muncii în concordanță cu străvechile obiceiuri legate de cultul soarelui.
La “Datul de la Găina” se adunau tinerii și gospodarii din cele patru ținuturi străjuite de platoul legendar, Bihorul, Zărandul, Clujul și Alba, aducând cu ei “zestre bogată”, creații artistice deosebite.
Meșterii de pe Crișul Alb veneau cu țesături “alese” în războiul de țesut și cu “furci de tors împistrițe”. Fluiere și “bote” (bâte) ghintuite aduceau moții de la Câmpeni și Arieșeni. Ceramică smălțuită și nesmălțuită aveau olarii din Bihor și Zărand, alții se mândreau cu cojoace înflorate și sumane îmbăierate lucrate cu măiestrie. Turta dulce, fructele de pădure, plantele medicinale, culese de erboriști renumiți, nu lipseau.
Maria Bocșe completează:
Toate acestea deveneau obiecte de schimb sau daruri între tinerii care se cunoșteau la nedeie, satele și ținuturile fiind la mare distanță între ele, iar ocaziile de întâlnire, rare. Astfel se întâlneau an de an, moți, mocani, zărăndeni, crișeni, într-un sentiment comun al apartenenței la aceleași tradiții.
În 1789, poetul maghiar, Ábrahám Barcsay, a lansat prima dată denumirea de “târgul de fete”. Într-o poezioară bucolică, “Felul nunţii la români”, a povestit „despre fetele care veneau cu zestrea și erau logodite și măritate la târg, urmând a-și însoți soțul în ținutul de baștină al acestuia”. Au urmat numeroase scrieri de senzație despre “târgul unde se vindeau fete”. În 1872, revista Familia a lui Iosif Vulcan a publicat un articol semnat de tânărul scriitor (ulterior avocat) Rubin Patiția în care explica adevăratul rost al târgului: o întâlnire anuală între locuitorii munților, o ocazie de a face “schimburi economice și culturale”:
… la Găina oamenii își caută vechi cunoscuți, iar alții cumpără pânză, oale, coase, seceri și alte unelte, fiind serbarea unei înfrățiri între locuitorii munților, moților și a crișenilor, căci aici aceste două poporațiuni își dau un rendez-vous în tot anul.
Ioan Slavici a scris într-o monografie despre târgul de la Găina, unde a notat că „acolo sus se făceau logodne și mai ales ales tinerilor înțeleși încă înainte de a urca la munte”.
Etnologul Maria Bocșe scrie:
În cadrul marii sărbători a muncii, a soarelui și a luminii era firesc să se sărbătorească și legăturile noi, sociale, între familii și neamuri. Iar “târgul”, “datul”, în semantica graiului locuitorilor Munților Apuseni nu însemna vânzare-cumpărare de fete ci “datina”, “datul din bătrâni” pe de o parte și în același timp “datul mâinii”, “credințarea”, “tocmala”, “logodna”, convenție premaritală de comuniune spirituală.
Teofil Frâncu și George Candrea amintesc de un obicei din timpuri vechi de pe muntele Găina:
În vremurile de de mult, păstorii din acel munte făceau în fiecare an o [s]feștanie în mijlocul turmelor. Cu acea ocazie, Vidrenii duceau mâncări și băuturi și se ospătau cu popa lor pe iarbă verde și între brazi. În urmă feștania a dispărut, iar petrecerea a rămas și se ține în fiecare an la Sân-Petru. Crișenii din apropiere au început și ei să ia parte la petrecerea vidrenilor, și așa, dintr-o petrecere locală a vidrenilor, cu timpul a ajunsă fie o petrecere generală a Moților și Crișenilor.
SUS •• “Tulnicele sunt neobosite; o minune a târgului…” • Foto: Muzeul Etnografic Cluj-Napoca / Sursa: Boabe de Grâu, 1919 ••
Editat de Mira Kaliani | Călătorii la Singular
Etno-sociologul Florea Florescu scrie că târgul Găina este „produsul unor condițiii sociale, într-un mediu geografic, care și-a spus hotărâtor cuvântul”. Cum ocupația moților era diferită de a crișenilor – primii lucrau lemnul, ceilalți făceau vase și obiecte din ceramică și erau cultivatori de fructe și cunoscători ai plantelor medicinale – aceștia se întâlneau o dată pe an pentru a face schimburi de produse.
La începuturi, întâlnirea de pe muntele Găina avea loc în prima duminică după sărbătoarea dedicată sfinților apostoli Petru și Pavel, în ziua de 29 iunie. După introducerea calendarului gregorian, sărbătoarea s-a mutat în preajma zilei de 20 iulie, de sfântul Ilie.
Sărbătoarea de pe muntele Găina, așa cum au văzut-o și descris-o Teofil Frâncu și George Candrea la sfârșitul secolului al XIX-lea:
În cea dintâi duminică după Sân Petru, liniștea din Găina se întrerupe. Este ziua fantasticului târg. În zori de zi de dimineață, de pe toate dealurile curg moți și moațe, crișeni și crișene, toți în haine de sărbătoare. Cântecele igreților (n. lăutarilor) asurzesc pădurile.
Dis de dimineață două delegații din partea moților din Vidra și două din partea crișenilor din Bulzești trag o linie de despărțire, între moți și crișeni, în câmpul târgului, care se ține pe o pajiște verde ce se întinde între cele două piscuri ale muntelui.
Până la ora zece, toți sunt ocupați cu cumpărarea și vânzarea uneltelor de case și agricole.
După târguirea celor trebuincioase, lumea începe să prânzească pe iarba verde și să se adune în jurul lăutarilor […] și apoi jocul cu hora se încinge peste întreg târgul…
Când soarele e numai de o suliță pe cer, până să apună, oamenii încep să plece râzând și glumind…
Igreții cântă “lângă câte o berbință [bărbânță, vas de lemn, butoiaș] cu vin, ori cu vinars de cireșe, sau cu rosolie (rozol), un fel de vinars roșu îndulcit cu zahăr sau cu miere de stup”. Moții și crișenii încing hore și, “în sunetul ceterelor, clarinetelor, cimpoaielor și fluierelor, jucând își adresează prin chiuituri tot felul de satire…”
Ce este rosolia? Florea Florescu explică:
Ruzole este băutura dragostei. O cumpără femeile și mai ales fetele. Se prepară astfel: la 1 kg alcool se pun 4-5 l apă, sirop și vanilie. Sticluța cu ruzole se vinde relativ scump.
Etno-sociologul amintește de “manifestările spirituale ale târgului” și scrie:
Comments are closed