„Singurul lucru ce nu există pe jumătate”, definește Victor Hugo frumosul, iar pentru scriitorul englez W. S. Maugham este „ceva rar, minunat, pe care în zbuciumul sufletului său, artistul îl extrage din haosul universal, iar când e creat, nu oricui îi este dat să îl vadă”.
Auguste Rodin credea că „frumusețea este pretutindeni. Nu ea lipsește ochilor noștri, ci ochii noștri nu știu să o vadă”, în timp ce fostul lui elev, Constantin Brâncuși, considera că „nu ai nevoie de explicații, când ești în sfera frumosului”.
Frumosul artistic este, după o definiție a lui Tudor Vianu, „în primul rând una din valorile culturii omenești”.
În Necesitatea frumuseții. Studii de estetică și de artă, volum publicat în 1925, istoricul literar Marin Simionescu-Rîmniceanu ( 9 noiembrie 1883 – 25 martie 1964) scria:
Frumosul nu e o realizare suplimentară adăugată naturii de spiritul omenesc, ci e răsfrângerea și în spiritual a legilor care domină întreaga lume fizică.
Primul om și-a înșirat simetric amuletele în colan, sub imperiul aceleiași legi care îngheață simetric stropul de apă în fulg, sau dezvoltă simetric nervura frunzei de oleandru”.
Această simetrie „în înfățișarea a tot ce viază” nu poate fi însă întotdeauna explicată, menționează Marin Simionescu-Rîmniceanu:
Căror cauze sau influențe se datorește această simetrie, e de cele mai multe o taină.
Proporția, armonia, ritmul sunt forme ale simetriei ce se identifică frumosului. Acest frumos „e recalcitrant întru a se lăsa captat într-o definiție generală”, însă se dezvăluie cu larghețe oricărui om. Marin Simionescu-Rîmniceanu observă:
Nu există om, de la stupid până la geniu, care să nu facă deopotrivă uz de acest cuvânt în anume raport cu lumea exterioară. Deosebirea poate fi și este de cele mai multe ori, numai între obiectul distins de fiecare om ca frumos, căci – altfel – natura stării sufletești, pe care o provoacă diversele obiecte distinse ca frumoase, trebuie să se asemene, odată ce toți oamenii recurg, pentru a și-o comunica, la aceeași semnificație pe care o exprimă cuvântul «frumos».
În funcție de dispoziția sufletească, pot fi induse „condițiuni de relație, care, prin diversitatea compensației, să dea rezultate identice”, chiar dacă există „o diferență de calitate”. Între caracterele lor fundamentale, trebuie să există o identitate:
Între frumusețea unui idol barbar și aceea a Madonnei Sixtine, estetica trebuie să deslușească elemente primare asemănătoare, dacă termenul prin care se exprimă efectul lor, e în ambele cazuri același.
Rămâne nedeterminat în denumirea de frumos celălalt element ce participă la constituirea acestei impresii și anume specificul psihic, pe care îl aduce cu sine fiecare ins, și din care rezultă – pentru dânsul – dispoziția de frumos.
Concluzia istoricului literar ar fi că e greu de definit, în mod general, ceea ce duce la „impresia de frumos”:
