Mă socotisem drept un om căruia nu-i lipsește sentimentul pentru formele frumoase; iar acum umblam zăpăcit printre frumusețile Veneției, și nu știam ce să văd mai întâi, și la ce să mă uit mai cu dinadins.
De când se știe, rememora Ioan Slavici (18 ianuarie 1848 – 17 august 1925) în Amintirile lui, i-a plăcut să bată drumuri, să cutreiere dealuri, dintr-o pornire neostoită de a vedea ce e „dincolo”.
Eram deci mult purtat de ici până colo şi în curând am ajuns să umblu de capul meu când nu eram purtat. Pretutindeni pe unde mă duceam, oamenii mă îmbrăţişau cu dragoste, încât minune nu-i dacă m-am pătruns în curând de gândul că lumea e alcătuită din oameni care mă iubesc şi pe care am deci să-i iubesc şi eu.
În 1882, când avea 34 de ani, la sugestia amicului său Titu Maiorescu, Ioan Slavici a pornit într-o călătorie în Italia. A fost prima lui călătorie în această țară unde a umblat prin cele mai cunoscute și atrăgătoare locuri, încă de atunci, în nord și până mai spre sud, la Napoli:
Treceam cu vaporul legănat de valuri verzi despre Lindau la Constanța, de unde aveam să iau calea ferată, ca peste Zürich, Berna și Geneva să ies în Italia.
Privit de G. Călinescu, călătorul Slavici prin Italia umbla năucit, cu ochi mari, întrebători, mirați, pe alocuri naivi:
Bologna îi luă mințile. El e «un om incult» și se sperie de dimensiuni ca și Dinicu Golescu, dar totdeodată e un artist capabil de delir.
Fu zguduit și ochiul lui ingenuu de țăran văzu mai mult decât estetul Maiorescu. Veneția îl zăpăci și-l făcu să râdă de barcarolele lui Alecsandri. Simți plăcerea diavolească de a fi răpit și zvârlit în mare.
Despre acea plăcere diavolească, i-a povestit Slavici lui Maiorescu, într-o scrisoare trimisă din Veneția:
Seara am ieșit la Lido și-am văzut văzut acum marea cea adevărată și nemărginită, nu numai în întindere, ci și în viață și mișcare. Era nițică furtună – dar să nu vă îngrijiți, n-am să încerc a vă descrie furtuna aceasta.
[…]
Voiesc numai să vă spun că este o plăcere diavolească de a se scălda în marea bătută de vânturi, înotând departe, încât să nu mai vezi decât cerul deasupra și valurile înalte împrejurul tău spumegând mereu și bătându-se mereu unul cu altul.
Nu mai puteam să ies din apă și abia când oamenii de pe barca de siguranță au venit să-mi aducă aminte că «e’ vietato» {interzis} de a se scălda după apusul soarelui, abia atunci am ieșit, ca să privesc furtuna la lumina lunei pline, să râd de Alecsandri, care în pastelul său «Pe malurile Calabriei» s-a încercat să «mânjească marea», vorba lui Eminescu, și să mă plâng de singurătatea mea.
La Bologna, Ioan Slavici a mers la sanctuarul Santuario della Madonna di San Luca și, fascinat, s-a apucat să număre pilaștrii „interminabilului portic”, de aproape patru kilometri. Impresionat, a notat pe urmă:
Totdeauna colonadele au făcut asupra mea o impresie cu deosebire puternică. Călătorind pe la mănăstirile noastre, ceea ce mi s-a întipărit mai viu sunt colonadele de la mănăstirea Dealu și de la Cozia. În Padua {Padova} sistemul de colonade e și mai dezvoltat, iar în Bologna el e dus la mai extremă limită.
Orașul Udine e întreg o singură colonadă. Și intrând odată în acest labirint de colonade nu mai aveam destulă putere să ies din ele și abia peste șase ceasuri am plecat spre Veneția.
Ajuns într-un final la Veneția, „mi-am pierdut oarecum sărita”, mărturisea candidul Slavici, și a povestit despre Veneția lui cea reală care i-a dat-o peste cap pe cea închipuită:
Lucrurile nu se potriveau cu formulele pe care le adusesem cu mine. Unele îmi lipseau, altele îmi păreau mai pe jos decât ilusiunile mele; iar altele nu voiau să intre în icoana pe care mi-o făcusem despre Veneția cea frumoasă, și numai pe ici, pe colo, se ivia câte ceva, ce mi se impunea cu o mai deosebită stăruință.
Marea era mare, valurile erau valuri, gondolele alunecau de-a lungul canalelor, corăbiile se legănau pe apă, toate, întocmai precum mi le închipuisem; iar palatele zidite pe temelii înfundate în mare, parcă-mi supărau vederea.
Sosisem pe la amiazi și, trecând de-a lungul canalului mare spre piața San Marco, orașul îmi părea pustiu. Pe ici pe colo se ivea câte o gondolă, ce trecea lin în calea ei; pe treptele palatelor ori prin gondolele legate de stâlpii înfipți de-a lungul malului dormea câte un om; prin umbra palatelor se scăldau copii; pe la cotiturile canalurilor mai strâmte gondolierii strigau signalul lor obișnuit care răsuna a gol printre zidurile înalte.
Cea dintâi imagine mai vie ce mi s-a ivit în Veneția era o scenă de înmormântare dintr-un roman pe care-l citisem în tinerețile mele, noapte întunecată, făclii, ale căror zare se răsfrâng în valurile neastâmpărate, și gondole negre ce merg drept pe zarea făcliilor înainte.
Abia în preajma pieții San Marco, prin Mercerie și prin stradelele ce se varsă spre ea, abia aici am început să simt că oamenii bâjbâie în acest oraș tăcut. E multă lume în Veneția și multă înghesuială prin stradelele ei strâmte, cu toate acestea, cea dintâi impresie mi-a rămas cât am stat aici; iar acum reamintindu-mi piața San Marco, văd parcă o lume de stafii, ce trece fără de zgomot pe dinaintea mea.
Nedumerirea ce m-a cuprins, când am intrat în Veneția, n-a încetat nici ea.
Mă socotisem drept un om căruia nu-i lipsește sentimentul pentru formele frumoase; iar acum umblam zăpăcit printre frumusețile Veneției, și nu știam ce să văd mai întâi, și la ce să mă uit mai cu dinadins. Biserica San Marco, palatul Dogilor, marele canal și galeriile destul de bogate le-am trecut, fără ca să mă simt atins: piața San Marco cu vechea librărie, o pânză a lui Veronese, Christos în casa Levi, o antică statuie ciuntită și vederile de la Lido, atât numai mi s-a întipărit mai viu.
Am plecat nemulțumit de la Veneția cea bogată în frumuseți.
Comments are closed