O scândură de lemn, lungă de 12 picioare, groasă de 2 degete și lată de 4 degete, dată bine la rindea, fără crăpături și fără găuri, pe care o bat astfel cu mâna stângă, încât scoțând tonuri, când pline, când grave, când ascuțite, când dese, când rare, produc o melodie foarte plăcută după toate regulile muzicale.
Este o descriere a toacei făcută de cărturarul grec Leo Allatius (c. 1586 – 19 ianuarie 1669) într-o lucrare din 1648. Tot pe la jumătatea secolului al XVII-lea, arhidiaconul Arsenie Suhanov nota:
În Moldova la Iași și tot astfel la Târgoviște seara, mai întâi se bate pe o scândură în clopotniță o dată, apoi se dă de veste lovind cu un băț într-un clopot. Și după ce s-a dat de veste, preotul începe vecernia.
Pastor și doctor în drept, Conrad Iacob Hiltebrandt a călătorit între anii 1656 – 1658 în Transilvania, pe care a cutreierat-o de patru ori, iar de două ori a ajuns în Moldova și în Țara Românească. În timpul călătoriei, a avut un jurna în care a notat impresii, acestea fiind la baza unui volum publicat ulterior. Încântat de „iscusința preoților de a bate toaca”, Hiltebrandt a povestit:
În Moldova și în Țara Românească au și mănăstiri. Uneori întrebuințează toaca de lemn. Preoții ortodocși folosesc un instrument de lemn pentru a chema pe credincioși la biserică.
[…]
Asemenea instrumente de lemn n-am văzut în orașele grecești prin care am călătorit… însă în Moldova și Țara Românească se găsesc din belșug.
[…]
Așadar, când vor să dea semnalul pentru venirea la biserică, se folosesc clopote de lemn, toacă; am auzit întâia oară bătându-se toaca și apoi am văzut-o de aproape în ulița Mănășturului, în preajma Clujului, în Transilvania. Căci după ce se dădea semnalul cu toaca, obișnuiam adesea să mergem la popa, care-și avea locuința în curtea bisericii, și să asistăm la slujba bisericească.
Această scândură de stejar, dată bine la rindea, avea patru coți în lungime, jumătate de cot în lățime și 3 sau 2 degete grosime, era atârnată la mijloc cu un lanț de zidul bisericii. În această scândură bătea preotul în mod iscusit, cu un ciocan de lemn, o dată o bătaie tare pe care o repeta, apoi înmulțea bătăile și, la urmă, bătea atât de des, încât sunetul se subția din ce în ce, până nu se mai auzea deloc. Această muzică din toaca de lemn nu era neplăcută urechilor. Așa ceva am auzit apoi în Moldova, în mai multe locuri, îndeosebi la Iași și la Suceava… […] aici am auzit pe popi bătând toaca cu atâta iscusință încât scoteau o muzică așa cum n-am mai întâlnit în altă parte.
Când Dumnezeu s-a hotărât „să deie potop” în lume, i s-a „dat în vis” lui Noe și i-a zis să facă o corabie și să adune acolo câte o pereche din toate vietățile. Totul va fi înecat, i-a zis Dumnezeu, însă ceea ce va fi în corabia lui Noe, va supraviețui.
Noe s-a pus de îndată pe lucru și nouă ani a muncit la corabie. Dracul, cum e dracul, nu știa de ce face Noe o corabie și a încercat să afle. A făcut rachiu și i l-a dus nevestei lui Noe ca să-i dea bărbatului să bea din „zamă de secară” și să-l întrebe la ce-i trebuie corabie.
Femeia a luat rachiul și, când bărbatul ei s-a întors acasă, i-a dat să bea un păhăruț. După ce a mâncat, a mai cerut unul și „i-a venit chef de vorbă”. Atunci ea l-a întrebat pentru ce face corabia, el i-a zis că Dumnezeu i-a poruncit că are să fie potop și are să înece toată lumea, numai atâta va rămâne cât va lua el în corabie. Ea s-a dus și i-a spus dracului. A doua zi, când Noe a plecat la lucrul lui, și-a găsit toată corabia sfărâmată.
„Să pune jos și plânge, și plânge, căci amu știa că vremea se apropie”, zice povestitorul. Atunci glasul unui înger trimis de Dumnezeu îl întreabă: „Știi din care lemn ai început-o întâi?”. „Știu”, i-a zis Noe, iar glasul a continuat: „Ia și fă o scândură și două ciocănele și te du pe rădăcina aia de copac și toacă”.
El a făcut așa cum i-a zis glasul din cer și, „când a prins a toca”, se încheia povestea, „toate lemnișoarele au început a se ridica și a se pune unul lângă altul repede, până s-a făcut corabia gata la loc”.
Legenda despre toacă a fost scrisă de Elena Niculiță-Voronca (1862 – 1939) în lucrarea Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică.
Și de atunci e toaca, „nu numai cel mai vechi instrument de percuție, dar chiar și cel mai vechi instrument magico-muzical folosit de om”. Prin „puterea magică a sunetului ritmic s-a reconstituit corabia”, a scris etnologul Romulus Antonescu. Acesta a notat:
Mesajul transmis de toacă nu are o încărcătură semantică propriu-zisă, dar se recunoaște că sunetul ei este mai mult decât un stimul sau un semnal, reprezentând uneori mai mult chiar decât o simplă informație; în vremuri tulburi, ea putea să traducă avertismente asupra unui anumit pericol, ca și informații asupra depășirii pericolului.
În Lumea de aici și lumea de dincolo, etnologul Ion Ghinoiu scria:
Înainte de a deveni instrument liturgic folosit de biserica de rit oriental, bătutul toacei a fost o practică magică.
Pentru a câştiga bunăvoinţa divinităţii adorate, omul preistoric a încercat să i se adreseze pe limba şi glasul acesteia. Mobilul inventării primelor instrumente muzicale a fost generat de necesitatea oamenilor de a comunica cu zeii, nu de a se distra.
Cu un astfel de instrument, toaca, se invoca, prin lovirea ritmică a unei scânduri cu unul sau două ciocane din lemn, Zeiţa Mamă neolitice, în ipostază de pasăre, aşa cum, mai târziu, prin clopot şi clopoţei de aramă se intra în contact cu Zeul Tată indo-european.
Arhaismul instrumentului toacă este atestat de chiar numele lui românesc, care redă, prin sunetul specific produs în timpul bătăii, glasul păsării de baltă, barza.
Etnologul remarca felul în care, învoluntar, românul – și nu numai – „invocă divinitatea cu un instrument pe care îl are întotdeauna la îndemână, bătaia cu degetul în lemn, pentru alungarea sau prevenirea unui rău de care aude sau pe care îl vede”:
Bătutul toacei, clopotului şi lemnului cu degetul este sau a fost o practică magică, o bătaie rituală.
Instrument sacru, toaca este confecționată din lemn de tei, „arbore sacru în spiritualitatea românească, substitut fitomorf al zeiței mamă neolitice, protectoare a oamenilor și animalelor”, menționa etnograful Ion Ghinoiu.
În Dicționarul universal al limbei române de Lazăr Șăineanu, prima ediție publicată în 1896, toacă era definită astfel:
O scândură pe care se bate cu unul sau două ciocănașe, spre a vesti anumite ore de rugăciune”. Timpul când se toacă este pe la orele patru după-amiază. Se spune acum toacă la liturghie, adică se anunță serviciul divin bătând toaca.
Etnologul Ion Ghinoiu a explicat:
La toacă este un reper diurn pentru măsurarea timpului în timpul zilei marcat de apropierea Soarelui de linia orizontului, când se bate seara toaca la biserică și se încetează lucratul pământului.
O vorbă din popor spunea că întotdeauna cocoșul cântă „la același timp, fiindcă numai el aude toaca în cer”. În Credinți și superstiții ale poporului român, volum publicat în 1915 de folcloristul Artur Gorovei, acesta a notat: „Când lui Dumnezeu îi e gândul să dea ploaie, toacă-n cer, cocoșii aud și vestesc moleșagul”. Exista și obiceiul ca, în timp de secetă, flăcăii din sat să fure toaca de la biserică și să o arunce într-o fântână, fără să spună cuiva și îi lăsau apoi pe alții să o scoată.
În armonia străveche a toacei, la un asfințit de altădată povestit de economistul, omul politic, diplomatul și scriitorul Ion Ghica [12 august 1816 – 7 mai 1897]:
Comments are closed