„La 4 kilometri depărtare spre sud de Gura Humorului, la capătul micului sat Voroneț, se înalță, în mijlocul unui cadru încântător de dealuri și de păduri, giuvaerul Bucovinei: bisericuța Sf. Gheorghe a fostei mănăstiri Voroneț. Sunt puține monumente moldovenești atât de interesante ca acest sfânt locaș; amintirile istorice ce se leagă de el, legendele care-i înconjoară întemeerea, valoarea și vechimea unora din picturile sale, farmecul și interesul cu totul deosebit al împodobirii din afară, toate se unesc spre a atrage asupra-i atenția specială atât a artistului cât și a istoricului.”
În vara anului 1476, după bătălia de la Războieni (Valea Albă din Neamț), Ștefan cel Mare, înfrânt, „ar fi fugit la Neamț, unde mama sa i-ar fi interzis intrarea în cetate cât timp nu se va întoarce învingător”. Așa s-a născut legenda despre întemeierea mănăstirii Voroneț, redată de Paul Henry, fost secretar general al misiunii franceze și al Institutului Francez de Înalte Studii din România (Institut Français des Hautes Études en Roumanie), într-un articol publicat în ianuarie 1931 în revista de cultură Boabe de grâu.
Povestea e spusă așa:
Chinuit de griji, s’ar fi îndreptat Vodă spre Voroneț, unde trăia, într-o peșteră din împrejurimi, sihastrul Daniil pe care, după alte legende, Ștefan l-ar fi știut din copilărie.
Daniil era unul dintre pustnicii aceia pe cari i-a cunoscut România din secolul al XV-lea și cari, bucurându-se, încă pe când erau în viață, de un mare renume de sfințenie, erau adesea consultați în prilejuri deosebite de către boeri și chiar de voevozi.
Pe Daniil îl găsi Ștefan rugându-se în peștera sa. Acesta, fără a se mișca, îi spuse: «lasă-mă să-mi termin rugăciunea».
Prințul așteptă afară, evlavia sa fiind mai mare decât nerăbdarea. Sihastrul ieșind în sfârșit îl întrebă ce dorește.
«– M-au învins turcii», fu răspunsul; «mi-au distrus oastea. Mai este chip să mă bat? Pot să sper să-l stârpesc pe năvălitor».
«– Taci și ascultă!», spuse Daniil. «– N-auzi nimic?»
«– Nimic altceva decât vaetul vântului.»
«– Pune piciorul tău peste al meu.»
«– Ce sunete melodioase îmi este dat s’aud deodată!»
«– Acestea sunt cântecele îngerilor», răspunse sihastrul. «– Dumnezeu ți-a dăruit un semn. Făgăduește că vei zidi aci o biserică sfântului Gheorghe și vei avea izbândă.»
Ștefan urmă sfatul și, puțin după aceea, gonia pe turci până la Dunăre.
Multe dintre ctitoriile atribuite lui Ștefan cel Mare „plutesc într-o asemenea atmosferă supranaturală”, observă Paul Henry:
Imaginației populare i-a plăcut ca intervenția lui Dumnezeu să fie astfel amestecată cu marile amintiri ale trecutului.
Dar nu se înșeală cu privire la persoane. «Ștefan cel Bun și Sfânt» trăia într-o atmosferă de pietate care nu se asemăna decât cu vitejia sa și cu simțul său politic.
Bisericile sale mențin aproape toate memoria unei izbânzi sau a unui eveniment de seamă și, la rândul său, protecția divină nu i-a lipsit.
[…]
… și cu drept cuvânt se vede pe fresca ctitorilor de la Voroneț, Sf. Gheorghe înconjurând cu un gest familiar umerii Voevodului, cu cereasca sa mână ca să-l prezinte lui Hristos. Cel mai mare războinic al Moldovii parc’a făcut zapis cu Cerul și îi închină toate faptele prin care și-a mântuit țara.
După inscripție, biserica din Voroneț a fost înălțată în anul 1488, între 25 mai și 14 septembrie. Este consacrată sfântului Gheorghe, „împărțitor al victoriilor, fapt ce pare a-i da o însemnare războinică și a confirma, într-o măsură anumită, tradițiile legendei”, notează Paul Henry.
Altarul, naosul și pronaosul au fost zidite în timpul lui Ștefan cel Mare, în anul 1488. După 59 de ani, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, mitropolitul Moldovei, Grigore Roșca, a adăugat o tindă „boltită de un «berceau» și prevăzută cu două frumoase ferestre gotice” și „a dispus zugrăveala tuturor pereților exteriori ai edificiului”. Din toate monumentele realizate în Moldova la începutul secolului al XV-lea, cele mai multe au fost distruse în timp sau refăcute, așa cum menționează Paul Henry:
Biserica din Voroneț este una din cele mai vechi din Moldova. Monumentele de la începutul secolului al XV-lea fiind aproape toate, fie distruse, fie refăcute, nu supraviețuesc, din bisericile anterioare, decât patru.
Acestea formează „un grup, primul în evoluția arhitecturii moldovenești, ale cărui principii vor fi amplificate și dezvoltate în anii următori”:
Caracteristicile acestui grup sunt planul-triconc (o absidă la altar, două laterale la naos), divizia în altar, naos și pronaos, clădirea «moldovenească» a cupolei, ornamentația din afară printr-un sistem de nișe și de firide, de cărămidă, înfățișarea gotică ori «Renaissance» a ușilor și ferestrelor.
Câteva explicații interesante date de Paul Henry:
Naosul este organul caracteristic al unei construcții moldovenești. Cupola nu se reazămă pe stâlpi ca in Muntenia, ci direct pe ziduri, întărite pe din afară prin mijlocul unor contraforți (fapt care arată o înrâurire apuseană).
[…]
Arhitectura Voronețului dă astfel tipul permanent al artei moldovenești.
SUS: Mănăstirea Voroneț, Suceava, Bucovina
Fotografie: Giuseppe Milo / via Wikipedia
Unicitatea nu vine de la construcție, ci de la împodobirea ei:
Cu toate acestea, rara frumusețe a Voronețului este zugrăveala.
În primul rând, această biserică este prețioasă, fiindcă și altarul și naosul sunt împodobite cu picturi cari datează, după toate aparențele, chiar de la Ștefan cel Mare. Cupola arată un chip grav și frumos de Pantocrator înconjurat de raze și dedesubtul lui, în pereții turlei, se înșiră îngeri, profeți și apostoli.
[…]
Zugrăveala naosului este unică în Moldova. Pe când în toate bisericile din secolul al XVI-lea se desfășură, ca o friză neîntreruptă, întreaga poveste a Patimilor lui Hristos, de la Grădina Măslinilor la Plângerea lângă Mormânt, aci nu există decât un număr redus de scene, fără legătură cronologică între ele și alese, parcă, pentru valoarea lor teologică sau sufletească.
[…]
S-ar părea că s-a ținut ca să fie puse în valoare mai ales puterea pământească și cerească a lui Hristos (Floriile, Schimbarea la Față, Lazăr, Anastasis, Înălțarea, Coborârea Duhului), precum și contrastul între mărimea durerilor îndurate de Domnul pentru omenire (Batjocorirea, Fierea, Răstignirea) și slăbiciunea acesteia (Tăgăduirea).
Partea din afară, „împodobită cu cele mai frumoase frescuri care există în România”, nu sunt însă din timpul lui Ștefan cel Mare. Zidurile exterioare au fost la început, la fel ca la alte biserici, „compuse din straturi de pietre neregulate, ornate de unul sau două brâuri de cărămidă și încoronate de o friză de firide de cărămizi”. Friză ce se zărește, „fiind numai acoperită de tencuială și zugrăvită cu o serie de îngeri foarte grațioși”.
În pronaos, sunt patru morminte, „frumos împodobite cu flori de piatră”. Unul dintre acestea este al sihastrului Daniil. Tinda este acoperită integral „cu Menologiul, adică Calendarul. 365 de despărțituri, corespunzând la atâtea zile, ilustrează, cu multă vervă, povestea morții mucenicului din fiecare zi, în afară de cazul când acesta este înfățișat numai în picioare”. 
SUS: Mănăstirea Voroneț
Ilustrație: Christina Wald
Editat: Mira Kaliani / Călătorii la Singular
În ciuda faptului că pictura din afară nu este la fel de bine păstrată ca la alte biserici, are ceva aparte, povestește Paul Henry:
… este însă aceea care prezintă incontestabil tonalitatea cea mai plăcută. Biserica, punându-te la o mică depărtare, pare a fi de o culoare albastră minunată, care evocă indigoul celor mai frumoase zile ale verii, și, într-adevăr, tocmai pe acest fond colorat ca cerul se detașează toată zugrăveala.
[…]
Cele trei abside arată tabloul, obișnuit în Bucovina, al «Bisericii triumfătoare», bisericii din cer în șase registre.
[…]
Spre stânga, pe peretele sudic, se întinde giganticul Pom al lui Iesei, cu tonalitățile moderate ale unui vechi covor persan.
[…]
Contrafortul nord-vest e acoperit cu tema folcloristică a celor 24 de Vămi ale Văzduhului; avem aci singura biserică unde această reprezentație s-a păstrat în întregime.
În fine, zidul apusean e consacrat celei mai impozante Judecăți din urmă din toată România, cu culori minunat de proaspete și de o compoziție măreață”.
Frumusețea culorilor, „care au rezistat de aproape patru secole la vijeliile asprei clime a Bucovinei”, armonia întregii zugrăveli, „mulțumită întrebuințării unei culori fondamentale luminate de sclipirea aurită a nimbilor”, vigoarea desenului, „fericitele proporții ale arhitecturii, cu toată linia neplăcută a acoperișului de azi”, toate dau bisericii de la Voroneț acea splendoare rară, irepetabilă.
Comments are closed