Imaginaţia mea s-a comportat întotdeauna într-un fel (mai) bizar. Mereu era stârnită de poveşti din vechime, cele despre care nimeni nu mai ştie prea bine cât adevăr poartă şi de unde încep născocirile. La fel se comportă şi acum.
Fără să par a obosi vreodată, scormonesc după tot felul de poveşti şi îmi închipui în felul meu secvenţe din veacuri (ne)sfârşite. Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia nu putea să scape fanteziilor mele rătăcitoare pe străduțe puțin umblate.
Aflată în incinta cetăţii din Alba Iulia, pe o străduţă dosnică, această bibliotecă nu este, cu siguranţă, una care să dorească să atragă în vreun fel atenţia. În apropiere de locurile bătute de turişti, strada bibliotecii rămâne mai degrabă necunoscută. Cel puțin, unora.
În faţa clădirii Batthyaneum, sobrietatea ei mă face să adopt stilul grav. Clasic, cel mai potrivit. Niciodată nu am îndrăznit să intru în această bibliotecă unde îmi păreau că stau ascunse şi bine păzite toate frumuseţile lumii. Îmi apărea ca o lume a cunoașterii nemărginite şi a lucrurilor care trebuie să rămână pe veci aşa cum au fost lăsate, rânduite, tăinuite.
Deşi nu era niciodată în drumul meu, ceva mă ducea într-acolo. Priveam această clădire austeră şi mă provoca şi copleşea, în acelaşi timp, gândul că mă aflam la câţiva paşi de unele dintre cele mai valoroase și faimoase manuscrise şi documente ale lumii.
Îmi imaginam, cum altfel, momente când încet, încet, după ani în şir de muncă, prindea viaţă un manuscris superb, poruncit de împărat. De fiecare dată rămâneam visând în faţa acestei clădiri, care îşi ţinea uşile bine închise ― pentru că eu mereu ajungeam la orele nepotrivite ― şi îmi părea total inaccesibilă, păzindu-şi cât se poate de bine comorile.
Aşa cum, probabil, a făcut dintotdeauna.
Clădirea în care se află Biblioteca Batthyaneum a fost construită în stil baroc între 1719 – 1738, ca biserică şi mănăstire trinitariană. A fost modificată apoi rând pe rând, în funcţie de epocă și destinaţia pe care o primea: a servit ca depozit şi manutanță pentru armată şi, în cele din urmă, a fost amenajată ca bibliotecă. Această transformare culturală s-a petrecut în 1792, când episcopul romano-catolic Ignác Batthyány a primit clădirea Bisericii Trinitarienilor și a înfiinţat aici Institutum Batthyaniani (Institutul lui Batthyani).
Pe lângă numeroase colecţii muzeale, institutul avea atunci un observator astronomic (despre care s-a spus, greșit, că a fost primul din România) şi o bibliotecă deschisă publicului. Tot la biblioteca Batthyaneum, din 1840, a funcționat prima stație meteorologică din România.
Istoricul Doina Hendre Biro explică:
Călugarii au părăsit clădirea în 1784, după care armata a început lucrări interioare, pe baza unui proiect semnat în 1786. Alte lucrări au fost efectuate între 1792 – 1798, la cererea episcopului fondator, necesare pentru amenajarea observatorului astronomic si a bibliotecii.
Colecţia privată a fondatorului ei a rămas cea mai importantă şi preţioasă pentru bibliotecă. Aceasta înseamnă 18.000 de tipărituri şi manuscrise ― în prezent, colecţia bibliotecii a ajuns la peste 72.000.
Pe lângă toate acele vechi documente medievale există unul mai presus. Este renumitul manuscris cunoscut sub numele de Codex Aureus, cu o istorie fascinantă, ca orice manuscris cu prestanţă.
Gheorghe Anghel, istoric, menționează că denumirea modernă Codex Aureus este folosită în România.
Evangheliarul de la Lorsch este cel mai faimos şi valoros manuscris medieval occidental care se află în România. Reprezintă cele patru evanghelii, de unde și denumirea de evangheliar, realizat pe pergament, în limba latină, între 778 și 820 ― adică, în urmă cu peste 1200 de ani ― cea mai mare parte a fost în vremea împăratului Carol cel Mare.
După ce a cucerit tot ce şi-a dorit, acest împărat a încetat războaiele şi a început să adune în biblioteca lui cele mai frumoase manuscrise. Tot el a lăsat scris ca, după moartea lui, aceste valoroase manuscrise să fie vândute iar banii să fie folosiţi pentru săraci.
La un moment dat, manuscrisul s-a aflat în proprietatea mănăstirii benedictine din Lorsch, Germania (de unde vine denumirea Evangheliarul de la Lorsch). În catalogul din biblioteca mănăstirii, apărea menționat sub titlul Evangelium scriptum cum auro pictum habens tabullas eburneas, Evangheliar scris şi pictat cu aur având legătură din tăbliţe de fildeş.
Călătoria manuscrisului spre Transilvania a început în anul 1785. În acel an, episocopul Batthyány a cumpărat de la cardinalul Vienei întreaga lui bibliotecă. Aici se afla şi prima jumătate din Codex Aureus (reprezintă evangheliile lui Marcu și Matei) care a ajuns în acest mod la Biblioteca Batthyaneum. Nimeni nu ştie cum a ajuns însă în biblioteca lui Migazzi, cardinalul Vienei.
Fragmentul de la Batthyaneum are 111 file, ceea ce înseamnă 222 pagini, şi este scris şi pictat cu aur, pe două coloane.
Cel de-al doilea fragment din manuscris se află în Biblioteca Vaticanului, iar coperțile originale sunt în muzee din Londra și Roma. Fragmentul de la Batthyaneum este păstrat în anumite condiţii de temperatură şi umiditate şi aş putea să spun, probabil fără să greșesc (prea mult), că este cel mai bine păzit document dintr-o bibliotecă românească.
Toate fragmentele evangheliarului, răspândite în cele trei locuri diferite, s-au reunit pentru prima dată după mai bine de trei secole. S-a întâmplat în 1965, în Aachen, Germania, când a avut loc o expoziţie de celebrare a epocii carolingiene.
După doi ani, s-au realizat reproduceri după original. Originalul nu poate fi văzut, este păstrat în Tezaurul bibliotecii, dar pe site-ul Bibliotecii Naţionale există o reproducere a acestui fragment unde se pot admira frumusețea și rafinamentul lucrării.
Am vizitat biblioteca, în urma unei solicitări, în mai 2016. Am urcat atunci scările spre bibliotecă, însoțită de un cercetător al bibliotecii. Ușa a fost descuiată și apoi deschisă și am intrat în Aula Magna – Sala Mare.
A fost momentul în care descoperi că frumusețea unui astfel de spațiu al cărții poate duce până acolo încât să rămâi fără suflu, fără cuvinte, doar cu emoții intense – atâta splendoare înalță și te poate face să plângi ca să te simți în al nouălea cer.
Am ascultat povestea despre acel om extraordinar care a fost Batthyány Ignác (a murit la numai 57 de ani și este înmormântat în catedrala romano-catolică din Alba Iulia, așa cum a dorit), cum a ajuns din Austria la Alba Iulia. Am aflat mult mai multe despre fondarea acestei biblioteci, am văzut și nu am atins manuscrise medievale (aici se află cea mai valoroasă colecție de manuscrise medievale occidentale de pe teritoriul României), incunabile, cărți rare, lucrări de secole, așezate pe rafturi de care ești copleșit. Din colecția fondatorului, cărțile au coperțile acelea elegante, minunat decorate, la modă în secolul al XVIII-lea.
În cele din urmă, am văzut și reproducerea după Codex Aureus, cu acele emoții de neprețuit pe care această lume tainică a cărților vechi le poate dărui.
