Au fost odată 19 oameni care au plecat pe un mic şi şubred vas ca să exploreze Polul Sud. Ei nu erau nici bogaţi, nici puternici, nici renumiţi, dar erau conştienţi de ceea ce se duceau să facă şi ştiau ce-i aşteaptă. Şi, ajunşi acolo, au înfăptuit greşeli şi au fost pradă slăbiciunilor omeneşti, dar au lucrat cât au ştiut mai bine şi au făcut tot ce au putut.
Era 16 august 1897. În portul din Antwerp, în Belgia, Belgica, un vas balenier lung de 34 de metri și cu o greutate de 270 de tone, ce făcuse deja câteva călătorii în gheţurile nordului pentru vânătoare de balene şi de foci, se pregătea de plecare într-o expediție spre o lume necunoscută.
A fost prima călătorie de explorare a regiunii antarctice pe timp de iarnă.
Comandantul expediției era belgianul Adrien de Gerlache, atunci în vârstă de 31 de ani. El a fost cel care a selectat echipa: exploratorul norvegian Roald Amundsen (25 de ani), oceanograful și geologul polonez Henryk Arctowski (26 de ani), meteorologul polonez Antoni Dobrowolski, geofizicianul belgian Emile Danco (28 de ani), naturalistul român Emil Racoviță (29 de ani), medicul și antropologul american Frederick Cook, cel care a făcut majoritatea fotografiilor.
Toate calele şi încăperile vasului erau pline de cărbuni, de rezerve de haine, de merinde pentru doi ani şi jumătate, de tot soiul de materii prime, lemn, fier, piei şi alte lucruri, din care, după trebuinţă, se puteau face obiectele cerute de nevoi, la nevoie.
După ce toți biologii cu un nume în acel timp au refuzat, convinși că își vor găsi moartea pe acel vas „mic și șubred”, profesorul de biologie de la Sorbona, la care a apelat Societatea de Geografie din Bruxelles, l-a recomandat pe Emil Racoviță.
Cu actul de călătorie eliberat, Emil Racoviță s-a îmbarcat pentru Antarctica.
După plecarea din Belgia, prima oprire a fost în Madeira, apoi nava s-a îndreptat spre Rio de Janeiro și Montevideo. În Rio, unde exista o mare comunitate belgiană, echipajul a avut parte de o primire entuziastă.
Norvegianul Amundsen a notat în jurnalul lui:
Nu am văzut niciodată într-un singur loc, în același timp, atâtea femei frumoase.
În 19 ianuarie, de pe Belgica se zărește primul munte de gheaţă – aisberg. În jurnalul expediției, Emil Racoviță a scris:
Printr-un văl de ceaţă, cel dintâi pământ antarctic ce ne era dat să întâlnim ridica spre cer piscuri ascuţite, acoperite de gheaţă şi omăt, cu ici şi colo turnuri de stâncă fioroase; iar în tăieturile coastei odihneau munţii de gheaţă şi gheţuri mărunte, albe şi lucii, se legănau pe marea întunecată.
După trei zile, o furtună puternică lovește vasul și totul în jur capătă dimensiuni apocaliptice, descrise de Emil Racoviță:
Acum totul era întunecat şi tenebros. Pe sumbrul orizont se desenau siluetele negre ale unor pământuri necunoscute şi ameninţătoare iar întunecimea cerului se întindea apăsătoare peste marea îndoliată. Doar crestele valurile se luminau de albul smocurilor de spumă şi din timp în timp, aisberguri treceau gigantice şi teribile, aruncând o licărire verde-albăstrie şi zgâlţâite de furia valurilor şi de forţa vântului.
Într-o clipită, suprafaţa mării se încreţi în brazde adânci. Nouri groşi şi neguri întunecate se rostogoleau prin văzduh, iar urletul vântului se ascuţea trecând prin catargele îndoite de frânghiile zbuciumate. Pânzele se zbăteau în legături, pocnind cumplit, şi Belgica, necontenit spălată de valuri, cu greu îşi făcea drum în neagra urgie. Căci totul sta acum cuprins de întuneric. Pe negrul orizont se desenau contururi negre de ţări necunoscute şi cerul negru acoperea fioros marea cernită.
Gheața era dusă pe vas unde se topea și se folosea ca apă potabilă. Atunci au trăit primul moment dramatic. Un membru al echipajului a fost luat de apele dezlănțuite. Deși un altul s-a aruncat în apa înghețată, cu o funie legată de mijloc, pentru a-l salva, nu a mai reușit. În câteva secunde, a dispărut în adâncul apelor negre:
Al cui e rândul acum, ne gândeam noi, şi cine ştie dacă toată expediţia nu e menită să piară în vreun colţ îngheţat al misterioasei Antarctici.
În timpul nopții, a urmat tăcerea mării. Totul s-a potolit și pe o mare domolită vasul a trecut prin strâmtoarea ce a fost numită cu numele de Gerlache. Nimeni nu ajunsese vreodată acolo.
Jurnalul omului de știință lipsit de „darul vorbei”, cum spune că ar fi, are descrieri pline de poezie:
Aş voi să am darul vorbei sau al penelului pentru a vă putea da o idee despre aspectul fermecător al acestor regiuni când marea e lină, cerul senin şi soarele voios. Cum însă îmi lipsesc complect aceste daruri, mă voi mărgini să vă arăt câteva fotografii, ce faţă cu realitatea nu sunt decât caricaturi, căci ceea ce deosebeşte peisajul polar de toate celelalte peisaje e fineţea coloritului, e limpezimea aerului, e dulceaţa tonurilor şi fotografia nu poate să le reproducă.
În adâncimea nesfârşită a văzduhului ceresc, albastrul se subţie în palide tonuri, iar între el şi întunecimea mişcătoare a valurilor mării se desfăşoară alba privelişte a ţărilor muntoase sleite în zaua lor de gheaţă. Munţi uriaşi înalţă în aer piscuri ascuţite învelite în troiene sclipitoare, iar în poale poartă gheţari măreţi ce umplu văile cu masele lor străvezii şi pătrund în mare cu frunţi prăpăstioase, brăzdate de alabastru.
Ici şi colo răsar din albeaţă turnuri negre, cernite catedrale, întunecate ziduri de stânci fioroase şi în limpedea atmosferă polară ele par cu dimensiuni exagerate, ameninţătoare fortăreţe ale unei împărăţii legendare. În lumina aurită a soarelui, gingaşe culori se joacă pe vârfurile de piscuri, plutesc pe văile argintii ale gheţarilor, se ascund în prăpăstiile troienite.
Încet şi măreţ, în mijlocul mării plutesc munţi de gheaţă, albi în soare şi albaştri în umbră; la picioarele lor apa înverzeşte în unde de safir şi valurile pătrund zgomotos în grotele lor sinelii şi ies acoperite de spumă argintie. Iar în golfurile şi tăieturile coastelor alţi munţi de gheaţă, prinşi de fund, se înşiră ca monstruoase nave în porturi de marmură albă.
Şi oriunde te uiţi, fie în cer, fie în apă, fie în ţările muntoase, totul e limpede şi clar, luminos şi dulce, armonios ca formă şi culoare.
După 13 luni, speranța de a mai pleca vreodată de acolo era tot mai firavă, și totuși Emil Racoviță își înveselea colegii și încerca să le țină moralul ridicat cu diferite caricaturi.
O nouă furtună răscolește apoi totul în jur, iar după ce totul devine tăcere, apa se retrage, ghețurile se apropie și prind vasul captiv.
Monotonia albului antartic e întreruptă din loc în loc doar de întunecate nunatakuri. Nimic nu poate sugera acest magic peisaj polar, căci nicăieri altundeva în lume lumina nu este în acelaşi timp atât de dulce şi de sclipitoare, culorile atât de fluide şi de subtile, tonurile atât de dulci şi de pale, formele atât de frumoase şi de armonioase!
Era începutul lunii martie, anul 1898, început de toamnă australă când zilele devin tot mai scurte și frigul stăpânește din ce în ce mai multe ore.
Aproape veşnic vântul sufla. Neguri groase şi cenuşii, mânate de furtună în stoluri neîntrerupte, întunecau cerul. Aprigul viscol curma vederea cu mişcătoarea sa perdea albă şi omătul spulberat umplea văzduhul de o pulbere măruntă ca nisipul.
În vâjâitul vântului ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei îngheţate ce ne muşca trupul, în alba întunecime ce ne lua vederile, ne simţeam aşa de pierduţi şi aşa de singuri, încât speranţa ne părăsea şi numai un singur simţământ ne susţinea: simţământul datoriei.
La fiecare oră, făceau observațiile meteorologice. Când puteau, pescuiau animale marine prin gheața marină. Plimbările lungi se făceau pentru a observa păsările și focile care locuiau pe banchiză.
Pe lângă toate acestea, se luptau cu frigul. Și cu teama că vasul se va putea face bucățele din cauza temperaturilor scăzute. Emil Racoviță notase în jurnal:
Dezgropam «Belgica» din troiene, mai făceam haine şi încălţăminte, ne procuram carne proaspătă de foci şi pinguini, fabricam chiar instrumente de observaţii şi pescuit.
Uneori, întunecata Antarctica le ofertea un zâmbet în felul ei:
Din când în când, aveam şi noi o sărbătoare. I se ura şi Antarcticii de atâta vijelie şi ne dădea câte o zi frumoasă. Vântul se potolea, negurile cenuşii se ascundeau sub orizont şi în locul lor cerul se boltea în luminos albastru. În aer fluturau mii şi mii de cristale sclipitoare şi în loc de un soare, aveam trei, căci frumoase parhelii se reflectau prin praful de gheaţă. Pe un curcubeu de vii culori, cu cruce de aur în mijloc, stăteau atârnate trei globuri aurite într-o boare de aur. Nesăţioşi priveam la acest măreţ spectacol, ce însă nu dura mult, căci praful argintiu se depunea în aerul liniştit şi curcubeul încet se ştergea, luând cu el crucea de aur. Singur rămânea acum soarele şi în limpezimea văzduhului aprindea mii de licăriri pe vasta câmpie a banchizei.
Aşa de nepătată e culoarea şi aşa de luminoasă e lumina ce scaldă aisbergul şi colina, că de nu ne-ar fi reţinut pe pământ raţiunea, ne-am fi lăsat duşi de simţiri în lumea visurilor, în veacul basmelor.
După o toamnă urâtă, urmează o iarnă și mai cumplită. În 18 mai, soarele i-a părăsit pentru trei luni: tristeţea nopţii polare începu pentru noi.
Ca umbre ne târam în neîntreruptul întuneric, prin nămolul de omăt ce viscolul clădea pe puntea corăbiei. În mohorâtele cabine, ghemuiţi lângă sobă, legam în lungi poveşti, prin firul amintirii, ceea ce aveam cu ceea ce lăsasem în ţara soarelui, departe. Ori, în galbena lumină a lămpii, răsfoiam cu dor în cărţi ce ne vorbeau de soare şi iubire.
Tăcerea a cuprins acum şi cerul şi banchiza; natura întreagă pare împietrită în eternă nemişcare. Iar tu, pierdut aici, te simţi cuprins de spaimă fără margini, nu îndrăzneşti să te mişti în această nemişcare, nu cutezi să strigi în astfel de tăcere şi inima ţi se strânge în disperare cruntă, căci vezi că tot e mort şi rece, căci simţi că nimic nu-ţi e prieten în această splendoare duşmană.
În trista și înfrigurata nemișcare, viața era la limită. Întunericul nesfârșit dăunează și trupului. Anemia îngălbenea fețele și distrugea inimile abătute. În cabine, se spuneau povești din ținuturi însorite. Frigul împietrea și vântul. Atunci, echipajul a avut a doua pierdere. Geofizicianul belgian Emile Danco s-a îmbolnăvit și în scurt timp a murit.
Am învelit trupul prietenului nostru într-un mare sac de pânză albă şi i-am legat la picioare o grea povară de fier. La amiază eram toţi adunaţi în jurul săniei funebre, lângă un larg canal curând format în lanul de omăt.
Luna lucea în cerul întunecat şi plăpânda ei lumină arunca umbre mari şi negre în dosul colinelor de gheaţă, iar vântul sufla aspru şi îngheţat peste capetele noastre descoperite şi plecate. Şi trupul tovarăşului nostru fu împins în apă; încet se ridică de marginea de gheaţă şi încet se cufundă în neagra urgie a mării. Niciodată nu ne-a fost aşa de frig la trup, niciodată aşa rece la inimă!
După trei luni de noapte, soarele s-a reîntors.
Nu ştiţi ce bucurie te cuprinde când îl vezi după trei luni de noapte. E sărbătoarea ochilor şi sărbătoarea inimii. Speranţa îndată îşi găsi aripi în razele lui calde.
Când speranţa de a ieşi ne părăsise cu totul şi ne pregăteam de a doua iernare, un puternic curent se formă; împinşi cu sloi cu tot, trecurăm printre înalţi munţi de gheaţă şi am ajuns într-o regiune unde sloiurile erau mici şi puţin strânse. Ne-a fost uşor să ieşim de acolo la marginea banchizei.
13 luni. Atât a stat vasul Belgica prins în gheață. În ziua de 28 martie 1899, Belgica a intrat în portul Punta Arenas, iar la 18 noiembrie s-a întors acasă, în Belgia.
Emil Racoviță rememora:
Luni de zile de-a rândul am pătimit, dar am avut şi clipe de fericire; am trăit mai degrabă rău, este adevărat, dar ce-are a face, fiindcă totuşi am trăit. Nu e oare de-ajuns pentru a stârni regretul?
Pentru antici, Terra Australis, teritoriul de sud, era un loc pe care ei și l-au imaginat că ar trebui să existe, pentru a echilibra pământurile din emisfera nordică. O expediție rusească din 1820 a ajuns însă pentru prima dată în Antarctica și a confirmat existența a ceea ce până atunci era Terra Australis Incognita (necunoscutul pământ al sudului).
Născut în Iași, la 15 noiembrie 1868, într-o veche familie moldovenească, Emil Racoviță l-a avut ca învățător pe Ion Creangă. În liceu, profesorul Grigore Cobălcescu, geolog, a fost cel care l-a influențat în alegerea carierei. Mai târziu, o insulă din Antarctica va fi botezată de Emil Racoviță cu numele profesorului Cobălcescu. Deși a plecat la Paris pentru a face studii de drept, așa cum a dorit tatăl lui, mergea și la cursuri de antropologie. După ce a obținut licența în drept, s-a înscris la Facultatea de Științe de la Sorbona. După cinci ani de la terminarea facultății, a obținut titlul de doctor în științe.
S-a întors la Iași pentru a urma stagiul militar obligatoriu. După mai puțin de o lună de militărie, a primit o scrisoare din Belgia prin care era invitat să se alăture expediției Belgica. „Credeam că o să-mi pierd mințile de bucurie”, povestea Emil Racoviță mulți ani după acel moment important care i-a marcat întreaga carieră științifică.
După încheierea expediției, s-a reîntors la Paris. În timpul unei croaziere științifice pe Mediterana, a vizitat o cunoscută peșteră din insula Mallorca, Cueva del Drach. Aici a capturat un micuț și necunoscut crustaceu și această descoperire a dat naștere unei noi științe: biospeologia.
În 1919, a fost invitat la Universitatea din Cluj-Napoca. A venit și, după un an, a înființat și primul institut de speologie din lume. Ca biospeolog, a fost fascinat de zona Munților Apuseni, una dintre peșterile lui preferate fiind Ghețarul de la Scărișoara.
A murit în noiembrie 1947, la două zile de la împlinirea vârstei de 79 de ani. Ultima filă din calendarul de pe biroul lui a rămas deschisă la pagina acelei zilei — 17 noiembrie. Este înmormântat în cimitirul Hajongard (Central) din Cluj-Napoca. 
