Povestea, cea legendară, a familiei Bánffy din Bonțida, pornește din secolul al XI-lea și ne spune despre o căpetenie din neamul pecenegilor din care se trage vița Tomai (Tomaj). De la acesta, în secolul al XII-lea, se întemeiază familia Bánffy de Losoncz cu mai multe ramuri de familii nobiliare maghiare din Transilvania.
Primul despre care se vorbește e Dionysius (Dénes, Dionisie) Tomaj (c.1190 – 1241), vistiernic al regatului Ungariei în vremea regelui Andrei al II-lea. Cu o domnie lungă, dar nu neapărat și înțeleaptă, Andrei al II-lea i-a acordat lui Dénes numeroase moșii în Transilvania, iar acesta apare, între 1233 – 1234 pe lunga listă a voievozilor Transilvaniei ce se întinde pe câteva secole. Cu Dénes a început astfel povestea familiei Bánffy în Transilvania.
După un secol, regele care a domnit cel mai mult în Ungaria, Sigismund de Luxemburg, îi dăruiește familiei Bánffy domeniul de la Bonțida, ce se întindea pe sute de hectare și avea păduri și terenuri agricole. Era anul 1387.
Istoricul József Lukács explică:
Din acel moment și până la naţionalizarea din 1948, ceea ce înseamnă mai mult de o jumătate de mileniu, această localitate şi domeniul aparţinător au rămas în proprietatea familiei Bánffy.
Familia a deținut trei reședințe nobiliare: cetatea de la Bologa, împreună cu localitatea Huedin (primite la începutul secolului al XV-lea) și domeniul de la Gilău, oferit de principele Gheorghe Rákóczy.
La început, la Bonțida a fost cetate, cu șanțuri de apărare ce pot fi văzute și azi, în partea din spate unde este clădirea fostelor grajduri, sau când se intră în castel și se trece podul peste unul dintre vechile șanțuri de apărare.
În secolul al XV-lea, familia Bánffy a construit la Bonțida prima clădire, un castel în stil renascentist după modelul celui de la Gilău, mai vechi. Vreme de peste cinci veacuri, a fost principala reşedinţă a familiei. De-a lungul timpului, fiecare moștenitor a încercat să adăuge reședinței de la Bonțida noi clădiri, noi decoruri, să o îmbunătățească și să o amenajeze după propriul gust, posibilități financiare și după stilul epocii.
Bastionul este impresionant privit din spatele clădirii. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, castelul renascentist de la Bonțida avea patru turnuri de apărare în patru colțuri. Începând cu acest secol, castelul s-a construit în diferite etape. A ajuns la forma finală în veacul al XIX-lea când s-au făcut cele mai multe schimbări și a fost practic reconstruit, dar s-a păstrat baza renascentistă de la începuturi. În secolul al XIX-lea, a fost adăugată și aripa neogotică, romantică a castelului, ce se poate vedea și azi, un loc perfect este de lângă lac. 
József Lukács, istoric, spune:
Cu toate că a fost o familie nobilă bogată, comparativ cu aristocrația din Ungaria, familia Bánffy era la nivelul mediu.
De-a lungul secolelor, niciun membru al familiei Bánffy nu a reușit să ajungă principe în Transilvania. Numeroși membri ai acestei familii au ocupat însă mereu funcții înalte care le-au asigurat bunăstarea, influența, autoritatea. Doi dintre ei, au fost guvernatori ai Transilvaniei.
Gheorghe Bánffy I (1661-1708) a fost primul guvernator de Transilvania, din 1696, și în același an a fost înnobilat cu titlul de conte de împăratul Leopold I. Al doilea guvernator al Transilvaniei din familie s-a numit tot Gheorghe Bánffy (menționat II). Născut în 1746, a deținut această funcție din 1787 până la moarte, în 1822. El este cel care a construit Palatul Bánffy din Cluj-Napoca, unde se află Muzeul de Artă.
În Memoriile lui, Miklós Bánffy scria cum prin anii 1880-1890, când aveau vreo pricină, țăranii veneau la bunicul lui, la judecată, deși el nu mai reprezenta o autoritate judecătorească. Însă oamenii nu mergeau la judecător, se duceau la conte și respectau întocmai verdictul dat de el.
Clădirea porții, în stil baroc, realizată în același timp în care a început și reconstruirea barocă a castelului, în anul 1745, împreună cu Grajdurile și Școala hipică formau Curtea de Onoare. Azi nu mai sunt nici cai, nici trăsuri.
Pe aceste clădiri, au existat 37 de sculpturi, ce formau o colecție deosebită, realizate de Johannes Nachtigall (1717-1761), unul dintre cei mai apreciați sculptori din Transilvania din perioada barocă. Singura care s-a păstrat se află deasupra intrării în fostele grajduri și îl reprezintă pe Helios într-un car alegoric.
Clădirea Miklós a fost numită după Miklós Bánffy, ultimul proprietar care a locuit la castel. Așa cum este azi, datează din 1820, însă înainte cu un secol era folosită ca hambar.
Deși a fost neobișnuit ca bucătăria să fie amplasată în afara zidurilor castelului, aici așa era și probabil cea mai credibilă explicație stă în teama de a nu izbucni incendii și a distruge totul. O bucătărie apare menționată în documente vechi, dar actuala clădire, în stil neo-gotic, datează din 1820. După 30 de ani, i s-a adăugat și turnul de observare, în stil romantic, pentru priveliști panoramice asupra parcului. Curtea de onoare, grădina în stil baroc cu alei de tei (câțiva din cei vechi mai sunt și azi) – nu exista castel care să nu aibă o grădină amenajată – și grădina cu fazani se întindeau pe mai bine de 200 de hectare. Parcul avea un lac și pavilioane, statui, obeliscuri, fântâni arteziene, inclusiv o orangerie construită în 1780.
Până în 1944 cea mai faimoasă grădină istorică din Transilvania era la Bonțida, se spune. Povestea grădinii începe cu Dionisie Bánffy, prin secolul al XVIII-lea, care a îndrăznit să viseze la Bonțida un parc așa cum văzuse la Versailles și Schönbrunn. Amenajat la început în stil baroc, la începutul secolului al XIX-lea influența romantică îi ia locul și parcul castelului, îmbracă un stil englezesc, cu lunci și alei șerpuite. Frumusețea de odinioară a parcului s-a pierdut cu totul.
Parcul se întindea pe sute de hectare, se mergea călare. Veniturile prin care se întrețineau castelele, personalul, erau din domeniul nobiliar, cu păduri imense și terenuri pentru agricultură.
Clădirea Miklós, fosta bucătărie și clădirea principală, în stil baroc din secolul al XVIII-lea, unde erau mai mult de 25 de camere, sunt toate cuprinse în curtea renascentistă. Cei din familia Bánffy intrau în castel din curte.
La intrare era un vestibul și o scară impozantă din piatră ducea la primul etaj, în sufrageria principală care avea peste 150 de metri pătrați. Castelul era renumit și pentru bibliotecă, unde se găseau mii de volume valoroase. Modelul castelului de la Bonțida a fost preluat de majoritatea familiilor aristocrate din Transilvania.
Până în 1945, castelul de la Bonțida a fost cel mai mare din Transilvania. Era vast, fastuos, cu grădini amenajate ca în grandioasele palate din vest. Toate lucrurile prețioase și bogățiile ce umpleau încăperile acestui castel colecționate veacuri în șir de una din cele mai vechi și bogate familii din Transilvania nu mai există la castel.
În 1944, nemulțumiți de intervenția lui Miklós Bánffy prin care armatele germane și maghiare au fost obligate să se retragă din Cluj fără lupte, ca răzbunare germanii au incendiat castelul de la Bonțida, nimicind tot, mobilier, bibliotecă, galeria de portrete, tablouri, tapiserii, tot ce împodobea interioarele castelului. Ceea ce nu a fost distrus de flăcări și jefuit de nemți, a fost finalizat de oamenii locului.
În acest fel, Versailles-ul Transilvaniei (Versalia ardelenească, cum era numit castelul de la Bonțida în note din secolul al XIX-lea) a pierit pentru totdeauna, împreună cu toate comorile lui adunate acolo de peste cinci secole.
După război și după ce ultimul proprietar a fost obligat să plece de la castel, oamenii au luat tot ce mai rămăsese în interior. Comuniștii au folosit și acest castel ca sediu pentru CAP (cooperativă agricolă); vreme de 45 de ani clădirile s-au degradat tot mai mult. După 1990, castelul a fost din nou vandalizat, de data asta fiind luate și distruse materiale de construcție, fiindcă doar atât mai rămăsese.
