La începutul anului 1916, un „biet dascăl de țară” și pasionat culegător de folclor a trimis Academiei Române un manuscris. Acesta era însoțit de o scurtă scrisoare, în care autorul nota către președintele instituției:
Îmi îngădui a vă înainta alăturatul manuscris, Din bucătăria țăranului român, care cuprinde lista bucatelor și a materialurilor și uneltelor din care și cu care se pregătesc bucatele țărănești.
Volumul era semnat de Mihai Lupescu (1 august 1861 – 17 august 1922) și a fost publicat prima dată după mulți ani de la moartea autorului. Fragmente au apărut, între anii 1898 – 1904, în câteva numere din revista Șezătoarea, înființată în 1892 de Artur Gorovei și trei învățători, unul fiind Mihai Lupescu.
Scriitorul Radu Anton Roman spunea despre acest dascăl de țară, „un mare predecesor al antropologiei românești”, că a legat „bucătăria de spirit” și a lăsat un complex „studiu de antropologie alimentară românească”, primul de acest gen.
În 1900, Mihai Lupescu îi scria prietenului său Artur Gorovei:
„Nu știu când dracu oi găti de prescris Bucătăria, că m-am săturat de ea. Mai am mult de scris.
[…]
Amu îți închipuie și tu cât de lucru am avut, dacă eu, care-mi place să tot scriu, să trăiesc cu nasul în poezii și produse populare, și n-am gătit bucătăria populară încă.
La scurt timp, într-o altă scrisoare către același prieten:
Socot însă că voi putea sfârși Bucătăria țăranului cât de curând, că ar fi păcat să nu se sfârșească.
A reușit și a sfârșit-o, fără să înșiruie „o plată carte de rețete, ci deschizând largi ferestre și înțelegeri spre complexitatea extraordinară a obiceiurilor și tradițiilor românești, spre vasta lume a credințelor și ritualurilor ce țin de mâncare și mese”, cum comentează Radu Anton Roman.
Într-o frumoasă declarație de la începutul volumului publicat în anul 2000 de editura Paideia, cu un titlu simplu și de firească și elegantă recunoaștere, Un precursor, jurnalistul și scriitorul în domeniul gastronomiei mărturisește „revelația” trăită la descoperirea studiului, pe care l-a citit „emoționat, curios, fremătând de pofte paseiste, neliniștit din invidie”, când intuiția i-a fost confirmată: a avut un precursor în studiul antropologiei gastronomiei românești.
Un capitol cu totul aparte din Bucătăria lui Mihai Lupescu este cel ce poartă prin bucătăria de altădată a țăranului, cu toate uneltele folosite de el când își pregătea mâncărurile lui simple. Multe, cele mai multe, erau făcute meșterite din lemn, de fiecare gospodar. De unele, se leagă credințe și superstiții, pe care dascălul Mihai Lupescu le-a adunat cu migală și notat în lucrarea lui.
Care era cea mai prețioasă unealtă din bucătăria țăranilor, la ce o foloseau și ce superstiții legate de aceasta aveau, Mihai Lupescu notează:
Ceaunul, ceaonul e cea mai de samă unealtă din casa țăranului; nu-i casă din care să lipsască. Și dacă sărăcia și năcazul îl fac pe țăran să nu-l aibă, se slujește în loc de ceaun de-o tigaie, de-o tingire, de-un hârgău. În el se face mămăligă, se fierb cartofi, lapte dulce, bostan și, când e crăpat ori dogit și curge, se fac în el cucoși sau flori (floricele). Dacă nu-i crăpat tare, se leagă cu un cerc de fier și se slujește înainte de el.
Toate ceaunele au o toartă de fier, de care se ieu, și cu ajutorul cărora se pun pe foc. El e de spijă (fontă). Ceaunele se cumpără din târg, iar toarta i-o pune fierarul. Ceaunul cumpărat din târg, înainte de întrebuințare, se arde în cuptor, se spală curat ș-apoi se întrebuințează, ca să nu fie spurcat.
Mărimea ceanului era aleasă în funcție de „mulțimea casașilor – cu cât ei sunt mai mulți, cu atât și ceaunul e mai mărigan (mărișor)”.
Țăranul păstra ceaunul sub laiță, „la un loc ferit, cu gura în jos, ca să nu se spurce pisicile ori câinii în el”:
Dacă, din nebăgare de seamă, s-a întâmplat aceasta, ceaunul se arde în cuptoor, se freacă bine și se sfințește de preot, când face și aghiazmă.
O superstiție legată de ceaun:
Orice țăran știa că ceaunul nu se dădea de împrumut; că te poți umple de bube rele.
De altfel, uneltele de bucătăria se dădeau rar împrumut. Pentru țăran, ceaunul avea și rol de indicator al vremii:
Când fundul ceaunului arde, se va strica vremea.
Gospodarul avea și ceaunaș, care era un „ceaun mic, uneori zmălțuit alb, în care se face mămăliguța pentru un om sau doi”. Era folosit de cosași, cărăuși, ciobani:
Unde poposesc, cu câteva găteje, uncropesc o mămăliguță și, cu brânză din racle, mănâncă și mulțămesc lui Dumnezeu.
Gospodăriile mari aveau și „ceaunul cel mare, de două, trei, opt cofe de apă”.
