În Parisul acelor vibranți années folles, un cotidian francez numit L’Intransigeant, fondat în 1880, găsise o modalitate, originală pe atunci, de a atrage și mai mulți cititori. Pe lângă nelipsitele bârfe mondene, editoriale caustice, investigații, cronici sportive și anunțuri felurite tipărite zi de zi. În mod constant, cotidianul lansa câte o întrebare provocatoare și invita diferite celebrități ale epocii să filozofeze pe marginea ei și să-și împărtășească apoi gândurile cu cititorii jurnalului.
Una dintre întrebările anului 1922 lansate de L’Intransigeant a fost formulată astfel:
Un om de știință american anunță că lumea se va sfârși, sau cel puțin că o parte atât de mare a continentului va fi distrusă și într-un mod atât de subit, încât moartea va fi soarta sigură a sute de milioane de oameni. Dacă această predicție s-ar confirma, cum credeți că i-ar afecta pe oameni între momentul în care ar căpăta certitudinea respectivă și cel al cataclismului. În fine, în ceea ce vă privește, ce ați face în acest din urmă ceas?
Printre personalitățile timpului invitate să își expună planurile pre-apocaliptice s-a aflat și Marcel Proust, acel singuratic (și mustăcios) romancier francez, pasionat mai degrabă de scris decât de a-și trăi viața, cum scrie Alain de Botton în Cum îți poate schimba Proust viața, carte în care se regăsește și povestea cu această întrebare din jurnalul parizian.
Alain de Botton notează:
Deși nu se apreciase niciodată pe sine foarte mult – «De m-aş putea preţui mai mult! Vai! E imposibil» – şi o dată se referise la sine ca la un purice, iar la scrisul lui ca la o bucată de nuga indigestă, Marcel Proust avea motive de mulţumire. Chiar şi ambasadorul britanic în Franţa, un tip bine informat şi rezervat în aprecieri, găsise de cuviinţă să-i confere o mare onoare, fie ea şi indirectă, descriindu-l ca „persoana cea mai remarcabilă pe care am cunoscut-o vreodată – pentru că nu-şi dă jos paltonul la masă”.
Entuziast când venea vorba să colaboreze la ziare şi fiind, în orice caz, un băiat de comitet, Proust le-a trimis răspuns celor de la L’Intransigeant şi prăpăstiosului om de ştiinţă american.
Despre tot ceea ce ar putea să fie și nu va fi niciodată, Marcel Proust, scriitorul care își iubea patul mai mult decât orice și pe care „și-l transformă în masă de lucru și birou”, a povestit atunci ce ar face el „în acest din urmă ceas” al vieții. El scrie:
Găsesc că viața ni s-ar părea dintr-o dată minunată dacă ne-ar pândi amenințarea morții după cum susțineți dumneavoastră. Gândiți-vă doar câte proiecte, câte călătorii, câte povești de dragoste ne ascunde ea – viața noastră – de noi, lucruri pe care lenea noastră, mizând pe un viitor sigur, le amână fără încetare.
Dar, dacă toate acestea ar amenința să devină pe veci imposibile, cât de frumos ar redeveni totul! Ah! Numai de nu s-ar abate cataclismul de data asta, n-o să mai pregetăm să vizităm noile galerii de la Luvru, să ne azvârlim la picioarele domnișoarei X, să facem călătoria aceea în India.
Cataclismul nu are loc iar noi nu facem nimic din cele propuse, pentru că ne trezim prinși iarăși în vâltoarea vieții de zi cu zi, unde neglijența paralizează dorința. Și cu toate acestea n-ar fi trebuit să avem nevoie de cataclism pentru a iubi viața azi. Ar fi fost de ajuns să ne gândim că suntem oameni și că moartea poate veni diseară.
La trei luni de la răspunsul publicat de L’Intransigeant, Marcel Proust a murit. Avea 51 de ani.
Gândurile și intențiile lui exprimate în răspunsul către jurnalul parizian sunt în contradicție cu personalitatea lui. Se știe că era „sensibil la orice întrerupere intervenită în programul și în obiceiurile sale”. Nu era un pasionat vizitator de muzee, evita mulțimile, „nu era cunoscut nici pentru vreun interes deosebit faţă de subcontinentul indian, unde era o provocare să ajungi”, comentează Alain de Botton.
De altfel, se ferește de călătorii, din teamă că orice voiaj l-ar fi putut ucide. Îi surâde însă ideea de a trăi pe un iaht, pentru că astfel se poate plimba în jurul lumii și să o privească fără a fi nevoit să se dea jos din pat. I-a făcut această propunere unei doamne fericite în căsnicie. „Propunerii nu i se dă curs”, precizează Alain de Botton.
