Sfârșitul lumii are să fie cu vânt. Atunci are să fie vântul așa de mare, că va face una dealul cu valea și toate celea se vor prăpădi.
În memoriile ei, regina Maria [29 octombrie 1875 – 18 iulie 1938] scrie despre regina Elisabeta a României, cunoscută și cu pseudonimul ei literar, Carmen Sylva:
Carmen Sylva iubise totdeauna marea cu o iubire romantică, și era una dintre puținele ființe cărora le era cu adevărat drag vântul.
Una dintre poveștile despre apariția vântului în lume a fost relatată de etnologul Tudor Pamfile [11 iunie 1883 – 21 octombrie 1921]. Acesta scrie:
Cu ce prilej s-a izvodit întâia dată vântul pe lume? Prin Bucovina, se spune că, la început, Dumnezeu, după ce a făcut lumea, i-a dat lumină, punând soarele pe cer și născând pe Domnul Hristos. Însă, tot atunci, trăind și paingănul cel rău la inimă și pizmuitor al lumii, s-a apucat și a început să-și întindă pânzele lui prin copaci, ca doar-doar lumina soarelui nu va putea să răzbată până la oameni, ca aceștia să trăiască în întuneric și astfel să se dedea la tot soiul de nelegiuri.
Dar Dumnezeu, ca să zădărnicească faptele cele răutăcioase ale necuratului, a făcut vântul, ca prin bătaia lui să rupă pânzele paingănului, și lumina soarelui să poată străbate în voie până la oameni.
Alții cred că nu Dumnezeu este „izvoditorul vântului”, ci mai degrabă duhuri necurate care suflă și vor să nimicească pământul”.
Bătaia vântului „curăță rugina de pe grâne” și astfel acestea pot crește și rodi. Făptură a lui Dumnezeu, vântul are menirea să răcorească pământul și „să-l curețe de toate cele rele și spurcate”.
Tudor Pamfile notează:
Sunt vânturi rele, cari dau peste om și pot să-l muțească, să-l ologească, să-l îmbolnăvească, dar el – vântul cel adevărat – nu-i vinovat.
Vântul nu-i rău; numai duce multe rele. Descântătoarele ce descântă, ce desfac, nu dau desfăcătura pe pădure și pe copaci, ci dau pe vânt, și vântul, peste cine dă cu acele răutăți, boala sau răul de acela se prinde. Din pricina aceasta se întâmplă ca să se bolnăvească adesea și cel nevinovat.
Vântul e făcut „să mâne nourii de la un cap al pământului, acolo unde e nevoie de ploaie”. În imaginarul popular, pe pământul acesta mare, există undeva visteriile vântului. Vântul stă ascuns într-o „boștiură” mare, cum ar fi o viziună de bursuc cu „o gură ca de balaur”:
Când iasă el de acolo, ar fi în stare să răstoarne târguri întregi, să smulgă stejarii cei mai bătrâni și să stângă toată suflarea de pe fața pământului, dacă ar fi lăsat în voie, să-și facă mendrele după pofta lui.
Dar lui Dumnezeu i s-a făcut milă de noi: dacă a văzut că zidirea lui are putere mare, a pus un înger la gura visteriei, căruia nu i-a dat nici mai multă, nici mai puțină treabă, decât să mai miște aripele ca să mai potolească furia prea mare a vântului.
La începuturi, vântul a avut două aripi, dar Dumnezeu i-a luat una pentru că văzuse că devenise „prea de temut”:
Nimeni nu i se împotrivește pe pământ, nici astăzi, nici la sfârșitul lumii. Totuși:
Sfârșitul lumii are să fie cu vânt. Atunci are să fie vântul așa de mare, că va face una dealul cu valea și toate celea se vor prăpădi.
Combină cu esență, izvoare – Cu ce prilej s-a izvodit întâia dată vântul?
