Îmi doream să văd mai mult din lumea aceasta; îmi doream să realizez ceva prin munca mea. Stăpâneam perfect limbile franceză, engleză și italiană, iar cu toate cunoștințele mele vaste în diferite domenii, puteam să fiu folositoare și sclipitoare în lume. Așa că am acceptat postul de guvernantă pentru cele patru fiice (aveau 20, 19, 17 și 15 ani) din casa baronului Suttner.
Binecuvântată fie ziua ce m-a dus în acea casă.
În 1876, într-un ziar din Viena a apărut următorul anunț:
Un domn în vârstă, cu stare materială bună, educat, care locuiește la Paris, dorește să găsească o doamnă la vârsta maturității, familiară cu limbile străine, ca secretară și administrator al gospodăriei.
Multe doamne ajunse la vârsta maturității au răspuns probabil acestui anunț. Printre ele, a fost și Bertha Kinsky, care avea atunci 33 de ani, trăia la Viena și se ocupa de educația celor patru fiice ale baronului și baronesei von Suttner.
În cartea ei de Memorii, apărută în 1909 în original, în limba germană, iar după un an, în limba engleză, Bertha a notat:
I-am scris, oferindu-mi serviciile, și am primit un răspuns semnat cu un nume necunoscut mie atunci, Alfred Nobel. I-am arătat scrisoarea baronesei; ea s-a interesat și a aflat că persoana în discuție era faimosul și respectatul inventator al dinamitei.
„Viața acestei femei se citește ca un roman de Tolstoi”, scria Yvonne Schymura într-un articol despre Bertha von Suttner. Născută în Praga, într-o familie nobiliară, contesa Bertha Felicie Sophie Kinsky nu și-a cunoscut tatăl – a murit înainte de nașterea ei. Mama ei, împătimită de jocuri de noroc, i-a jucat și pierdut întreaga avere. În această situație nefericită pentru o femeie, sprijin, refugiu și răsplată i-au fost educația și munca.
Bertha consemna în cartea ei de memorii:
Domnul Nobel scria cu ingeniozitate și cu umor, dar într-un ton melancolic. Omul dădea impresia că era nefericit, mizantrop, cu o cultură vastă, cu vederi filozofice profunde. El, un suedez, care vorbea rusa ca a doua limbă maternă, scria în germană, în franceză și în engleză cu aceeași ușurință și eleganță. Scrisorile mele, din nu știu ce motiv, au avut un efect foarte încurajator asupra lui.
După „trei ani fericiți”, Bertha și-a luat revedere de la familia von Suttner și a plecat la Paris, unde a fost angajată de Alfred Nobel. Motivul pentru care s-a despărțit de familia von Suttner a fost eterna poveste a fetei care se îndrăgostește de bărbatul nepotrivit. Bertha s-a îndrăgostit de Arthur Gundaccar von Suttner, al treilea și cel mai mic fiu al familiei, cel îndrăgit de toată lumea, în vârstă de 23 de ani:
Era preferatul surorilor lui, dar nu numai atât, era preferatul tuturor. Nu am cunoscut pe nimeni, nici măcar o persoană, să nu fie încântată de Arthur Gundaccar von Suttner. Rare precum mierlele albe sunt aceste creaturi care radiază un charme atât de irezistibil încât toți, tânăr sau vârstnic, superior sau inferior, sunt captivați; Arthur Gundaccar era o astfel de persoană… Asta nu înseamnă că m-am îndrăgostit de el la prima vedere.
Mult timp iubirea lor a rămas ascunsă și știută doar de surorile lui Arthur. După un timp, baroneasa a început să aibă „suspiciunile ei” cu privire la relația celor doi și i-a dat de înțeles asta „cu o răceală de gheață, dar cu toată delicatețea”:
Am văzut absurditatea unei astfel de partide. Fără nici un ban, cu șapte ani mai în vârstă… iar el fără un serviciu, fără resurse, dar calificat și încredințat că va face o căsătorie strălucitoare – toate fetele erau înnebunite după el – trebuia să stau în calea viitorului lui?
Bertha și-a adunat tot curajul și i-a spus baronesei că va părăsi casa. Aceasta, „cu toată căldura”, i-a răspuns:
Te înțeleg… Știi, în ziarul de astăzi am văzut un anunț pentru un post ce cred că ți s-ar potrivi; poate ai vrea să răspunzi…
Ea a răspuns anunțului, a primit răspuns și a fost angajată ca secretara lui Alfred Nobel.
Când a ajuns în stația din Paris, era dimineața devreme. A fost așteptată de domnul Nobel și însoțită de acesta la Grand Hôtel de pe Boulevard des Capucins. Despre prima impresie după întâlnirea cu Alfred Nobel, a povestit:
Alfred Nobel mi-a făcut o impresie foarte plăcută. Nu era un «domn în vârstă», cum a scris în anunț și cum ne-a făcut să ni-l imaginăm, un om încărunțit și plăpând – absolut deloc. Născut în 1833, avea atunci 43 de ani, o înălțime medie, o barbă neagră, stufoasă, trăsături nici urâte, nici de bărbat prea chipeș. Expresia lui era mai degrabă posomorâtă, îndulcită doar de blânzii ochi verzi; în vocea lui era o melancolie amestecată cu un ton ironic. Tristă și sarcastică, așa era firea lui. Să fi fost acesta motivul pentru care Byron era poetul lui preferat?
Timpul scurt petrecut în preajma lui Alfred Nobel, practic doar o săptămână, a fost un prilej pentru Bertha de a-l privi și descoperi pe acel om a cărui conversație, spunea ea, „captiva mintea”. Descrierile lăsată în Memorii prezintă un bărbat celebru, bogat, respectat, singur, însingurat:
Să vorbesc cu el despre lume și umanitate, despre artă și viață, despre timp și eternitate, era o intensă încântare intelectuală. Se ținea departe de viața socială: orice forme de superficialitate, de falsitate, de frivolitate, îl umpleau de mânie și dezgust. Era plin de încredere în abstractul ideal al unei lumi viitoare mărețe, nobile – «când oamenii vor veni pe lume cu creiere mai bine dezvoltate» – și plin de neîncredere față de majoritatea oamenilor timpului său, căci trebuia să cunoască atâția oameni cu un caracter meschin, egoist, fals.
Era neîncrezător chiar în el însuși și rezervat până la timiditate. Se considera respingător și era convins că este incapabil să inspire sentimente de simpatie; i-a fost întotdeauna teamă că oamenii îl flatau pur și simplu doar pentru că avea o avere imensă.
Acesta a fost fără îndoială motivul pentru care nu s-a căsătorit niciodată. Studiile lui, cărțile lui, experimentele lui – toate acestea i-au umplut viața. A fost de asemenea un scriitor și un poet, însă nu a publicat niciodată din scrierile lui. Mi-a dat într-o zi să citesc în manuscris un poem filozofic de o sută de pagini, pe care l-a scris în engleză; l-am găsit pur și simplu splendid.
Într-o zi, i-a spus Berthei că ar dori să producă „o substanță sau o mașină” care să fie de o asemenea eficacitate încât războaiele să devină cu totul imposibile. În altă zi, a întrebat-o dacă are o relație de iubire. Ea i-a mărturisit atunci cu sinceritate că a venit la Paris pentru a-l uita pe Arthur von Suttner de care este îndrăgostită, dar a cărui familie se împotrivea unei asemenea legături, deoarece ea era cu șapte ani mai mare și nici nu avea avere.
Alfred i-a răspuns:
Ai acționat cu îndrăzneală, dar fii curajoasă până la capăt, întrerupe corespondența cu el și lasă să treacă un pic de timp… o viață nouă, noi impresii – și amândoi veți uita unul de celălalt, el probabil mai repede decât tine.
După o săptămână, Bertha a primit o scrisoare din Viena: „Nu pot trăi fără tine”. L-a anunțat atunci pe Alfred Nobel că nu mai poate să lucreze pentru el, „i-am mulțumit pentru toată încrederea și prietenia pe care mi le-a arătat, dar trebuie să mă întorc în Viena”.
S-a reîntors la Viena și s-a căsătorit cu Arthur, în secret, fără ca familia lui și mama ei să știe.
Ea și soțul ei, Arthur, au păstrat legătura cu Alfred Nobel, în următorii 20 de ani, până la moartea lui Nobel, în 10 decembrie 1896. După 11 ani, într-un sejur la Paris, alături de soțul ei, s-au reîntâlnit:
L-am găsit neschimbat, cu excepția faptului că încărunțise puțin, dar era mai mult ca niciodată cufundat în munca și invențiile lui.
Bertha a început să-și dedice timpul și energia pentru a răspândi mesaje pacifiste în întreaga lume. În acest fel s-a născut ideea celei mai cunoscute cărți scrise de ea:
Am vrut să fiu în serviciul Ligii pentru Pace și cum puteam să fac asta mai bine decât să scriu o carte în care să transmit și să răspândesc ideile acesteia? Și cel mai bine aș face asta sub formă de poveste.
[…]
Am vrut să scriu o carte în care să pun nu doar ceea ce gândesc, ci ceea ce simt, ce simt cu pasiune; am vrut să descriu durerea ce arde sufletul meu la imaginea războiului…
Așa a început să scrie cartea Die Waffen Nieder, tradusă în engleză Throw Down your Arms sau Lay Down Your Arms (Aruncați armele sau Puneți jos armele), un celebru roman împotriva războiului. Nu este despre eroism, nici despre glorie – Bertha von Suttner a scris despre ororile războiului, despre mizeria, pierderea, distrugerea pe care le aduce și le lasă în lume. A descris toate brutalitățile războiului, motiv pentru care multe edituri au refuzat să-i publice cartea. În cele din urmă a apărut și a fost un succes.
După apariția cărții, în 1889, inventatorul dinamitei i-a scris și a felicitat-o pentru această „minunăție de carte”:
Nu e chiar corect să declarați Aruncați armele, deoarece v-ați folosit de arme, iar armele dumneavoastră – farmecul stilului și noblețea ideilor – au o bătaie mult mai lungă decât infernalele arme de război.
În octombrie 1891, a primit o scrisoare în limba franceză, semnată Léon Tolstoï, Lev Tolstoi, în care scriitorul rus îi spunea că tocmai terminase de citit cartea ei:
Abolirea sclaviei a fost precedată de faimoasa carte a unei femei, doamna Beecher Stowe (autoarea volumului Coliba unchiului Tom). Fie ca Domnul să permită ca abolirea războiului să urmeze cărții dumneavoastră.
Bertha a povestit despre lungile conversații pe care le-a avut cu Alfred Nobel, de îndoielile lui privind mișcarea pentru pace – dacă pacea se poate realiza cu adevărat.
„Dacă ai ști că mișcarea pentru pace merge bine, ai ajuta?”, l-a întrebat Bertha. Nobel i-a răspuns:
Da, aș ajuta. Ține-mă la curent, convinge-mă – și atunci voi face ceva măreț pentru mișcare.
[…]
Poate că fabricile mele vor pune capăt războiului chiar mai devreme decât congresele tale; în ziua în care două armate se vor anihila reciproc într-o secundă, probabil toate națiunile civilizate vor da înapoi cu groază și își vor desființa trupele.
Bertha nota că, în anumite privințe, Alfred Nobel era înclinat spre socialism:
Astfel, găsea că este nepotrivit pentru o persoană bogată să-și lase averea rudelor; el privea marile moșteniri ca o nenorocire, deoarece aveau un efect paralizant. Marile averi trebuie să se reîntoarcă comunității și cauzelor comune; copiii celor bogați ar trebui să moștenească doar atât cât să își poată face o educație aleasă și să păstreze suficient de puțin pentru a fi stimulați să muncească…
Alfred Nobel credea în progresul științei și al tehnologiei și spunea că descoperirile ce se fac sunt menite se regenereze omenirea. Într-o scrisoare către Bertha, îi spunea:
Fiecare descoperire nouă modifică creierul uman și face noua generație capabilă de a primi noi idei.
Într-o altă scrisoare, se regăsește o idee a filozofiei lui de viață:
A împrăștia lumină înseamnă a împrăștia prosperitate (vreau să spun prosperitate generală, nu averi individuale) și prin prosperitate vor dispărea relele cele mai mari care sunt moștenirea epocii întunecate.
Într-o scrisoare din 7 ianuarie 1893, trimisă din Paris, Alfred Nobel i-a spus că o parte din averea lui va fi lăsată pentru un premiu ce va fi acordat celui sau celei care va acționa cel mai mult pentru diminuarea armelor și promovarea păcii în Europa.
În 1905, la a cincea ediție a premiilor Nobel, Bertha von Suttner, una dintre persoanele care l-a inspirat pe Alfred Nobel de a crea un premiu pentru cei care promovează pacea în lume, a fost laureată a premiului Nobel pentru pace. Bertha a fost a doua femeie laureată a unui premiu Nobel, după Marie Curie, în 1903, și prima femeie care a primit premiul Nobel pentru pace.
Bertha von Suttner a murit în 21 iunie 1914. După șase săptămâni Europa s-a trezit într-un conflict ce a dus la izbucnirea Primului Război Mondial. Un război despre care ea a avertizat în numeroase rânduri și împotriva căruia a luptat cu toate armele ei: cuvintele. În cuvântarea ținută la decernarea premiului Nobel pentru pace, Bertha von Suttner spunea:
