„Asclepiade a declarat că virtuțile vinului aproape că egalează puterea zeilor”, scrie Plinius (Gaius Plinius Secundus, AD 23/24 – 79) în Naturalis Historia, o enciclopedie impresionantă, în care a adunat o colecție bogată de informații din lumea miraculoasă a naturii, a științelor naturale, cunoscute în epoca în care a trăit. Despre calitățile vinului, notează:
Vinul hrănește puterea organismului, sângele și culoarea pielii. […] Înviorează stomacul și trezește pofta de mâncare; atenuează tristețea și neliniștea, este diuretic, încălzește și atrage somnul.
[…]
Încă din cele mai vechi timpuri, acesta a fost un mijloc de atragere a somnului și de îndepărtare a grijilor, pe care însăși Elena lui Homer l-a oferit, înainte de ospăț. Și astfel a devenit proverbial faptul că vinul întunecă rațiunea.
Noi, oamenii, datorăm vinului faptul că suntem singurele viețuitoare care bem fără să ne fie sete.
Atenianul Eumolpus a inventat cultivarea viței-de-vie, Staphilus, fiul lui Silen, amestecarea vinului cu apă, și Asclepiade a descoperit „o tehnică de vindecare a bolnavilor cu ajutorul vinului”, scrie Plinius în Naturalis Historia. Despre amestecul vinului cu apă, Plinius spunea că „acest lucru își are originea în hoția unui sclav, care a întregit măsura punând apă în locul vinului furat”.
După cum relata eruditul roman, vița de vie era socotită asemeni arborilor, „pentru că se ridică mai sus chiar și decât ulmii” și uimește creșterea ei luxuriantă:
În Campania, ea se mărită cu plopii și, îmbrățișându-și soții și cățărându-se fără rușine cu brațele pe crengile lor, încolăcindu-se în noduri, își unesc vârfurile așa de sus, încât cel care este angajat cu contract la culesul strugurilor pretinde eventuala plată a funeraliilor și a mormântului.
Această plantă crește la nesfârșit și am văzut deja porticuri, conace și case înfășurate cu lăstarii și mlădițele cățărătoare ale unei singure vițe. Ceea ce i s-a părut și lui Cornelius Valerianius demn de a fi reținut în mod deosebit, o singură viță de vie la Roma, la porticurile Liviei, întuneca aleile în aer liber cu bolta ei umbroasă și aceeași viță producea douăsprezece amfore de must.
Arborii, cu sucul fructelor lor mai gustos decât cel al grânelor, „au îndulcit viața oamenilor” și vinul a fost menit „să ne împrospăteze forțele”.
„Nenumărate și infinite” sunt varietățile de viță de vie, după vechii autori, singur Democrit spunea că le putea număra. Plinius scria:
Într-adevăr, fără de număr sunt soiurile după mărime, culoare și aromă, dar judecând după vinul pe care îl produc, ele sunt chiar mai multe. Aici sclipește un vin de culoarea purpurei, aici scânteiază unul trandafiriu sau lucește unul verde; căci vinul alb și cel negru sunt obișnuite.
Plinius relata despre metodele folosite pentru păstrarea strugurilor în timpul iernilor:
Unii struguri se păstrează de-a lungul iernii, suspendați de boltă cu niște agățători. Alții se conservă numai la căldura lor proprie, vârâți în vase de lut, iar acestea la rândul lor în chiupuri, scufundați în borhotul care se evaporă în toate părțile. Altora le dă savoare fumul de cuptor, care parfumează și vinurile, și autoritatea împăratului Tiberius a conferit o faimă fără seamăn celor preparate la cuptoarele din Africa.
Strugurii pot fi păstrați în must și se îmbată cu propriul lor vin.
Tot în Campania, vinurile cele mai renumite sunt lăsate la aer, în chiupuri, și se pare că e foarte potrivit să fie expuse la soare, la lună, la ploaie și la vânt.
Calitatea cea mai importantă a meselor este culoarea, afirmă Plinius, iar cea mai plăcută este „culoarea vinului amestecat cu miere, care strălucește ca vinurile de pe masă”.
„Introdusă în tabăra militară, vița de vie simbolizează în mâna centurionilor supremația și puterea”, scrie Plinius. Bastonul centurionului era făcut din lemn de viță de vie și avea aproximativ un metru lungime. A reprezentat semnul și unealta centurionuluii în armata romană, indica statutul acestuia, motiv pentru care era inscripționat și pe pietre funerare unde erau înmormântați acești ofițeri din armata romană.
Bastonul era folosit de centurion pentru a indica manevre în timpul instrucțiilor militare, dar nu se dădea în lături să-i lovească pe soldații indisciplinați. Plinius remarca:
Bastonul centurionului era un bun leac pentru trupele încete care nu voiau să înainteze.
În The History of Torture, autorul Daniel P. Mannix spune povestea unui centurion numit Lucilius, notată de Tacit în Annales. Acesta a fost botezat de soldați „Dă-mi altul”, pentru că lovea atât de puternic spatele soldatului încât întotdeauna rupea bastonul și cerea mereu altul:
Ca de obicei, acolo unde pedepsele corporale erau permise, au existat întotdeauna unii indivizi care s-au remarcat prin cruzimea lor.
De parcă „natura nu ne-ar fi dat apa, cea mai sănătoasă băutură, prin atâta osteneală, trudă și cheltuială se obține vinul, care-l face pe om să-și piară mințile și-i ațâță mânia”:
Și este atât de atrăgător încât pentru o mare parte dintre oameni este singurul bun în viață.
Iar poporul deja i-a atribuit vinului adevărul pentru că mulți „rostesc cuvinte fatale și nu-și stăpânesc vorbe”. Mulți o duceau într-o beție până la „amnezie totală”:
Aceștia nu văd răsăritul soarelui și nu trăiesc mai deloc pe timpul zilei.
[…]
Ei trâmbițează că, în felul acesta, își trăiesc viața, numai că, pierzând ziua din ajun, ei o pierd și pe cea care vine.
[…]
Căci obiceiul de a bea sporește pofta de a bea, și se cunoaște vorba unui sol al sciților: parții, cu cât au băut mai mult, cu atât setea lor este mai mare.
Vinul are proprietatea de „a încălzi corpul, dacă este înghițit, și de a-l răcori, dacă este aplicat extern”. Medicului Androcydes, renumit pentru înțelepciunea sa, i-a dat lui Alexandru cel Mare un sfat pentru a încerca „să-i tempereze necumpătarea”:
«Când bei vin, rege, amintește-ți că bei sângele pământului. Cucuta este otravă pentru om, iar vinul pentru cucută.»
Dacă acela i-ar fi ascultat recomandările, de bună seamă nu și-ar fi ucis prietenii la beție, astfel încât se poate spune fără înconjur, pe bună dreptate, că nimic nu e mai folositor decât vinul pentru vigoarea trupului, dar nici mai primejdios în plăceri, dacă lipsește măsura.
Livia Drusilla, cunoscută ca Iulia Augusta, a treia soție a lui Octavianus Augustus, spunea că vârsta ei înaintată, de 86 de ani, se datora vinului de Pucinum, singurul pe care l-a băut în viața ei.
Mulți au ajuns la adânci bătrâneți după ce i-au urmat exemplul lui Pollio Romilius, care a trecut de vârsta de o sută de ani, scrie Plinius. Augustus l-a întrebat „cum reușise să își întrețină vigoarea spiritului și a trupului”. A răspuns:
Cu vin îndulcit cu miere, interiorul, cu ulei, exteriorul.
Combină cu esența celor mai însemnate note despre vin și virtuțile lui.
