Fericirea trecută poate consola și întări. Pentru mine așa stau lucrurile. Bolile, trădările, dezamăgirile, slăbiciunea nu izbutesc să-mi alunge dragostea de viață și accesele copilărești de fericire.
„Nu am fost niciodată până la Rohia”, mărturisea autorul volumului N. Steinhardt. Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuț. Despre facerea convorbirilor cu Nicolae Steinhardt, care, din 1980 și până la sfârșitul vieții, nouă ani mai târziu, a trăit la mănăstirea Rohia, și despre prezența sihastrului de la Rohia, Nicolae Băciuț povestea:
N-am fost niciodată la Rohia, însă l-am simțit mereu aproape pe Nicolae Steinhardt. N-am dus niciodată acest gând până la capăt — am amânat, deopotrivă din teamă și din sfiiciune, împlinirea lui, de mai multe ori.
Și cu toate acestea l-am simțit mereu aproape pe Nicolae Steinhardt. În primul rând, prin scrisul său. Astfel, în puținele noastre întâlniri, am avut sentimentul că Nicolae Steinhardt nu-și mai aparținea.
El, Sihastrul de la Rohia, era, de fiecare dată când ieșea în public, înconjurat de o puzderie de lume, de prieteni sau simpli curioși. Era o apariție și o prezență fascinantă. Părea mai degrabă rătăcitor prin oameni, o apariție insolită și contrariantă, coborâtoare parcă din alte timpuri.
Căutat în special de tineri care „îl priveau și-l ascultau cu religiozitate, ca pe un sfânt”:
Cred însă că sentimentul era reciproc. Și Nicolae Steinhardt îi agrea pe tineri. Și îi făcea bine prezența lor.
Unul dintre acei tineri ai anilor ’80, Nicolae Băciuț a găsit o cale de a-l cunoaște pe Nicolae Steinhardt și l-a provocat la mărturisiri:
Am început să-i scriu și apoi să-l «provoc», scrisoare după scrisoare, cu câte un «lot» de întrebări.
Și astfel, încet încet, această lume Între lumi.
La 70 de ani, trecerea între lumi devine întrebarea-obsesie:
Care-i soarta sinei, a sufletului după ce se desparte de trup? Ce-are să-i fie eului meu după ce voi muri?
Tinerețea , chiar și îndepărtată, rămâne alături de el în zile cu „necazuri trupești ori angoase mintale”:
O zi obișnuită înseamnă o luptă cu trupul și cu mintea. Trupul, din ce în ce mai acaparator, mai neobrăzat, se tânguie, se cere îngrijit, răsfățat. Trebuie să-l disciplinez, să-l țin în frâu, să-i dau peste nas (îngrijindu-l totuși, că e tare nevolnic). Mintea, brusc înzestrată cu o memorie fenomenală, îmi amintește absolut toate relele, prostiile, meschinăriile, păcatele ce am săvârșit. Îmi descoperă în fiece zi altele. Nu-i rău (Ps.50: Iar păcatul meu înaintea mea este pururea), dar nu se cuvine nici să mă deznădăjduiesc, să ajung a mă urî și disprețui din cale afară.
Trebuie, totuși, să citesc, să mă veselesc, să nu mă dau bătut, să mă port astfel încât să nu se observe de către ceilalți că am necazuri trupești ori angoase mintale, să înfrunt neantul lui Heidegger și al lui Jaspers, să opun găurii negre din centrul Căii lactee credința mea creștină a veșniciei duhului, să-mi tot repet că nu-s numai materie ci și spirit și că deci nu-mi pasă de găurile negre.
[…]
În legătură cu bătrânețea, vară dreaptă cu moartea, vă repet ceea ce am mai spus: nu cred că mizeriile bătrâneților devin cu atât mai greu de răbdat cu cât ne putem aduce aminte de timpuri ferice de altădată. Dante a greșit. Fericirea trecută poate consola și întări. Pentru mine așa stau lucrurile. Bolile, trădările, dezamăgirile, slăbiciunea nu izbutesc să-mi alunge dragostea de viață și accesele copilărești de fericire.
Adaugă Nicolae Steinhardt despre tinerețea privită la bătrânețe și accesele copilărești de fericire.
