Ioan Slavici, amintiri despre Mihai Eminescu:
Una din marile mulțumiri ale vieții lui era să steie de vorbă, să-și deie pe față gândurile și să ispitească pe alții, fie aceștia chiar oameni pe care îi socotea mărginiți, ceea ce în adevăr și erau.
Ceea ce-l ademenea era dorința de a vedea cum se prezintă lucrurile în capetele altora și de a se dumiri el însuși.
Era o mulțumire sufletească nu numai pentru el, ci și pentru aceia cu care stătea de vorbă, azi unul, mâine altul.
Căci el avea inima deschisă, era luminos, sugestiv și plin de vervă, încât te simțeai mai bun, mai deștept și mai vrednic după ce ai stat timp de câteva ceasuri sub înrâurirea lui.
Combină cu neasemuita frumusețe a sunetelor eminesciene, cu prima întâlnire a lui Iacob Negruzzi cu Eminescu, cu amintirea lui Alexandru Vlahuță despre Eminescu – „Mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând”; adaugă duioasa prietenie dintre Eminescu și Creangă.
