…În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni și asirieni, atuncea în adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut și am putea locui lumea stelelor şi a soarelui.
„Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existența unui popor”, scrie Alexandru Vlahuță (5 septembrie 1858 – 19 noiembrie 1919). Vlahuță avea în jur de 21 de ani când l-a întâlnit prima dată pe poet, în București.
Elev la liceul din Bârlad, singura distracție pentru Vlahuță și ceilalți colegi era cititul cărților. Atunci a citit primele poezii de Eminescu și nuvela Sărmanul Dionis.
Vlahuță rememorează:
Versurile lui exercitară asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică, adâncimea fascinantă a gândurilor lui mă umpleau de un fior mistic, de o admirație extatică. Și de multe ori am căutat să construiesc în închipuirea mea de copil figura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască o viață cu totul deosebită de a noastră, într-o lume supraumană, în basme. Credeam câteodată că-l zăresc în unele tablouri din Sărmanul Dionis, o vagă siluetă care se depărta mereu, și parcă se topea într-o lumină intensă, amețitoare.
În imaginația liceanului, Eminescu era „un tânăr slab, înalt, palid și tras la față, cu ochii negri, visători, pe umeri îi cad plete ondulate, o haină lungă și veche îi acoperă trupul până-n călcâie; el nu vede pe unde calcă, nu se uită la nimeni, și merge ca un somnambul, parc-ar pluti”.
Ajuns la București după terminarea liceului, Vlahuță l-a văzut prima dată pe poet. El povestește:
Într-o zi mă-ntorceam cu mai mulți prieteni de la Universitate. În dosul pasajului aud pe cineva zicând: «Uite…Eminescu!» Toți ne oprim să-l vedem. Un om în vârstă, bine făcut, rotund la față, fără plete, ca toți oamenii… Îl văd suindu-se-n tramvai – mă despart de prieteni și mă urc și eu. M-așez în fața poetului și-l privesc, dar cu ce sfială! El ține pe brațe un ghiozdan ros pe la margini; degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundați, cu gene rari, au privirea vagă și ostenită a omului distras, dus pe gânduri.
Peste ani, Vlahuță l-a vizitat pe poet în sanatoriul din București, unde era internat. A redat povestea ultimei lor întâlniri:
M-a cunoscut și i-a părut bine când m-a văzut. Îmbrăcat într-un palton lung și târând în picioare niște galoși mari, vechi și sparți, se plimba prin odaie, cu mâinile la spate. M-a întrebat de prieteni, căinindu-i și vorbind de ei cu milă, ca de niște oameni pierduți sau foarte nenorociți.
[…]
Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator, copilărește arătată, scoase din buzunarul paltonului un petec de hârtie, și așezându-se pe scaun început să citească… un șir lung de strofe de o sonoritate și de un efect ritmic fermecător. Rostirea lor îl încălzea, și ochii și glasul i se încălzeau.
Pe petecul de hârtie erau scrise două cuvinte: gloriosul voivod. Eminescu improviza și Vlahuță ascultase uimit peste douăzeci de strofe sonore, lipsite de sens și de legătură:
N-am putut reține decât aceste patru versuri, care au început de înțeles mistic:
«Atâta foc, atâta aur,
Ș’atâtea lucruri sfinte
Peste’ntunericul vieții
Ai revărsat părinte…»
Dar în toată acea armonie de sunete se simțea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă și muzicală, care se supunea și se mlădia mecanicește sub ultimele tremurări ale acelui suflet întunecat. Era o neobișnuită frumusețe de sunete în acea împerechere bizară de sunete, din care zburase pentru totdeauna ordinea și suflarea unui înțeles. Atunci am înțeles adânc sensul înfiorător al cuvintelor lui de odinioară:
«Unde’s șirurile clare din viață’mi să le spun?
Ah organele’s sfărmate și maestrul e nebun!»
Și când, ostenit de acest joc curios de versuri sonore și pustii, își lăsă tăcut privirea în pământ, figura lui îmbrăcă iarăși acea expresie de tristețe vagă – umbra acelui apus dureros al conștiinței, care-i dădea în momentul acela înfățișarea unui zeu învins, părăsit de puteri și umilit.
După câteva minute de tăcere, își împreună mâinile și ridicându-și aiurit ochii în sus, oftă din adânc și repetă rar, c-un glas nespus de sfâșietor: «Of, Doamne, Doamne!»
Era în acest suspin al lui și în disperarea cu care rostea aceste cuvinte, sinteza întregii lui vieți, și poate că, printr-o ultimă fulgerare de conștiință, a străbătut în clipa aceea lanțul tuturor suferințelor prin care trecuse din copilărie și până în ceasul în care se afla. M-a podidit plânsul și am plecat. De-atunci nu l-am mai putut vedea…
Limba și formele lui Eminescu, ce s-au regăsit în multe „svonuri de silabe” ale unor încercări poetice fără de înțeles, sunt esența, așa cum scrie admirabil Alexandru Vlahuță:
Ceea ce va rămânea pururea din Eminescu, în afară de frumusețea gândirii și de adâncimea și sinceritatea simțirii lui, ceea ce va trăi în fiecare vers românesc ce s-a scris și se va scrie de la Eminescu încolo, este acea țesătură, acea ferecare puternică a limbii renăscute sub condeiul maestrului, acea croială nouă, particulară, a frazei, a dicțiunii, care e platoșa inextricabilă a talentului său.
[…]
Da, acesta este marele curent, care pornește, într-adevăr de la Eminescu: farmecul particular al limbii, meșteșugul de a-și sculpta versul într-o tărie de vorbe vii, sonore și sugestive, și într-o bogăție de forme necunoscute până la el.
[…]
El are împerecheri de vorbe, căderi de fraze și de rime, ce-ți dau impresia, fiorul unei explozii de lumină surprinzătoare.
Adaugă acestor gânduri și amintiri despre poet scrise de unul dintre prietenii săi, Alexandru Vlahuță, esența farmecului neasemuit al limbii renăscute sub condeiul lui Eminescu.
