„Omul e născut pentru a fi fericit”, scrie istoricul și filosoful francez Joseph Droz la începutul volumului Essai sur l’art d’être heureux, publicat în 1806. „Dorințele lui, înțelepciunea Creatorului îmi oferă dovezile acestei afirmații”, continuă autorul, cu toate că „de peste tot se înalță strigăte împotriva destinului”:
Ne tânguim înconjurați de bogății fără să cunoaștem nici prețul, nici felul în care ne putem folosi de ele; asemeni călătorului care suferă înconjurat de plante prețioase ale căror calități pe care le ignoră i-ar reînvia puterile slăbite.
Ce am văzut eu intrând în lume? Oameni care nu mai cred în fericire.
[…]
Când îi întreb de modalitățile de a fi fericiți, unii surâd cu dispreț, alții – cu amărăciune. Convinși că lucrurile plăcute din viață nu compensează toate tristețile, privesc viața cu un soi de resemnare.
Scopul acestui eseu, după mărturisirea autorului, a fost de „a-l face pe om să gândească, să își antreneze aptitudinile”, și în acest fel ar fi capabil să accepte și să suporte necazurile „mai ușor”, în timp ce bucuriile se înmulțesc. În acest mod de viață, în această concepție, atitudine, stă o artă, pe de o parte, și o știință, pe de altă parte, cea de a fi fericit.
Unul dintre cititorii eseului din vremea lui Droz a fost tânărul Louis Pasteur. Într-o scrisoare trimisă părinților lor, scria impresionant: „N-am citit nimic mai prudent, mai moral și mai virtuos”.
Născut în 1773, la Besançon, orașul în care, după 29 de ani, a venit pe lume poetul și romancierul Victor Hugo, Joseph Droz a ajuns la Paris în timpuri de frământări revoluționare. S-a înscris la drept și a petrecut mai mulți ani ca militar într-o unitate înființată în timpul Revoluției franceze. A fost apoi profesor de arta elocvenței în orașul natal, după care s-a reîntors la Paris unde s-a angajat și, în paralel, s-a dedicat scrisului.
A publicat trei eseuri – Essai sur l’art d’être heureux, Éloge de Montaigne, De la philosophie morale, la revistele unde colabora. Lucrarea din urmă i-a fost răsplătită în 1824 cu un premiu Montyon, decernat de Academia franceză și de Academia științelor.
Cea mai bună lucrare a lui este Histoire du règne de Louis XV, potrivit Academiei franceze, unde Droz a fost ales la 2 decembrie 1824. Alegerea lui a stârnit multe critici – mulți considerau că poetul Alphonse de Lamartine ar fi trebuit ales atunci. Lamartine a devenit membru al Academiei după cinci ani.
Una dintre cele mai populare cărți ale lui a fost Essai sur l’art d’être heureux, eseu despre arta de a fi fericit, este totuși cea mai populară și citită carte a lui Joseph Droz. A fost prima dată publicată în 1806 și reeditată de mai multe ori în timpul vieții autorului. În prefața ediției a șaptea, din 1832, Droz scria:
Am mulțumit deseori providenței că mi-a inspirat gustul pentru studii filosofice. Cu ajutorul lor, am putut să mă ocup de bine și de frumos, în zile zbuciumate.
Rămânea, cum declara, „fidel blândei filosofii a sentimentului și a bunului simț, a acelei arte de a trăi” și afirma că „studiile morale sunt necesare în toate situațiile vieții”.
După Droz „cel mai sigur mijloc de a fi fericit este de a reflecta cât mai mult”. Pentru a reuși perfect în a stăpâni această artă e nevoie, ca în orice artă de altfel, „de dorință și stare sufletească, de împrejurări favorabile și de studiul stăruitor al preceptelor științei fericirii”:
Văd oameni al căror fel de a fi este într-o opoziție constantă cu ceea ce fericirea cere. Ce să le vorbești de sentimentul bucuriei? Au văzut totul, au epuizat totul; dau impresia că au trăit de secole. Se confruntă cu un eșec? După tânguielile lor, ai zice că încep să trăiască și că nu pot să prevadă încă ce nefericiri îi mai așteaptă. Natura nu ne dă nici acest dezgust prematur, nici această lașitate rușinoasă și tristă. Fie ca educația să ne lumineze, să ne facă să apreciem lucrurile bune și cele rele ale vieții, să ne întărească sufletul și să ne facă imaginația mai surâzătoare și veselă, și vom fi ceea ce trebuie să fim: bătrâni în eșecuri, întotdeauna copii în bucurii.
Un om își poate „influența propriul caracter” și, în acest sens, filosoful francez „invoca” filosofi greci, de la care „am aflat că un stăruitor exercițiu al minții poate întări și modifica sufletul nostru”.
„Ne pierdem mult timp căutând fericirea când lumea chiar din jurul nostru este plină de minunății”, spunea călugărul budist Thích Nhất Hạnh. Cum „fericirea nu va pica din cer”, pentru a o găsi trebuie căutate acele „lucruri care sunt necesare”, credea Joseph Droz. Care ar putea să fie acestea, se întreba filosofic:
Dacă mă consult cu oamenii pe care îi zăresc în această lume zbuciumată, ce nebunie de obiecte o să numească! Dacă întreb moraliști, câte sacrificii îmi vor impune!
Să alegem ceea ce recunoaștem că ar fi acele lucruri esențiale, sugera Droz și, după o simplă analiză nota care ar fi, după el, acestea:
Analizând simplu vom recunoaște că, în viață, «bunurile esențiale» sunt liniștea sufletească, independența, sănătatea, norocul de a avea o viață ușoară și afecțiunea câtorva dintre semenii noștri.
Una dintre calitățile ce poate deosebi un om ar fi modestia, văzută de Droz ca o virtute ce trebuie apreciată:
Între virtuțile care trebuie să atragă bunăvoința, să-i acordăm modestiei un loc superior. Omul simplu și modest trăiește ignorat până în momentul în care împrejurările, pe care el nu le prevedea, dezvăluie calitățile sale remarcabile, acțiunile sale generoase; l-am compara cu acele flori ivite pe tulpini modeste, ce scapă privirii, dar parfumul lor le face să fie descoperite.
Pentru a „crea universul” unei vieți fericite, pe lângă familie ar trebui să avem și câteva „persoane prietenoase și cu gusturi simple” – acei prieteni fideli „rar de găsit”. „Un prieten este un frate pe care l-am ales”, notează filosoful, iar un prieten fidel este cel care devine prețios în special în zile grele; iar dacă el se află în suferință, „durerea lui e împărtășită”. Acel prieten nu ezită să ne arate greșelile, dar „el știe și să le ierte”.
Pe lângă toate acestea, mai este o cale spre fericire, cea adusă de cărți, de lectura cărții:
Fericit cel care știe să adauge lângă prieteni și cărți bune.
„Viața e o carte din carte citim în fiecare zi pagină și trebuie să notăm ceea ce găsim instructiv”, scrie Droz. Amintește de Marcus Aurelius care găsea bucurie în a fi cu el însuși și știa să se bucure de prezent, „căutând în trecut după lecții folositoare pentru viitor”.
„Un temperament cât mai puțin schimbător” ar fi cea mai frumoasă dintre calitățile posibile pe care le poate avea un om. O astfel de ființă este „de prețuit”, este cea în jurul căreia ne place să fim, „cea pe care sigur o găsim mereu cu fruntea senină și zâmbetul pe buze”.
Pentru a fi fericit, trebuie mai întâi să fii mulțumit cu tine, și pe cât posibil, să-i faci fericiți și pe alții. Într-o lume în care totul se face și duce cu viteză, Joseph Droz scria în 1806 despre „iuțeala vieții”:
Când mă gândesc la diferitele vârste, primul sentiment pe care îl încerc este de recunoștință pentru varietatea lucrurilor încântătoare pe care ni le-a rezervat natura. Dacă omul ar ști să guste din farmecul fiecărui moment pe care îl parcurge! Dar el regretă copilăria, apoi tinerețea, apoi vârsta matură; timpul fericit este întotdeauna cel care nu mai este.
[…]
Privind viața, al doilea sentiment ce mă încearcă este regretul de a vedea cât de repede se duc clipele. Timpul fuge, zilele și anii zboară la fel de repede ca orele.
[…]
Să revedem trecutul, dar să ne oprim la prezent și să adăugăm fiecare zi celorlalte, pentru a nu lăsa ca viața să dispară ca un vis.
[…]
Scopul nostru în viață ar trebui să fie fericirea.
