În tot decursul vieții, simțim numai actualitatea. Deosebirea este însă că, la început, vedem un lung viitor înainte-ne, iar spre sfârșit un lung trecut în urma noastră; apoi că temperamentul, nu însă și caracterul nostru, este supus la niște schimbări cunoscute, care ne arată actualitatea în culori deosebite.
Vârsta copilăriei este de obicei cea mai fericită pentru cei mai mulți și rămâne, în amintire, ca „un rai pierdut”. Acest lucru vine de la faptul că la acea vârstă suntem „mai îndemnați spre cunoștințe, decât spre voințe”, scrie filozoful Arthur Schopenhauer (22 februarie 1788 – 21 septembrie 1860).
Acesta notează:
În copilărie avem relații puține și trebuințe mici, prin urmare puțină deșteptare a voinței: cea mai mare parte a existenței noastre se consumă în a învăța și a cunoaște.
[…]
Intelectul caută neîncetat hrana sa într-o lume întreagă de existențe încă noi, în care toate strălucesc tocmai sub farmecul noutății. De aici vine că anii copilăriei sunt o poezie continuă.
Temelia ideilor noastre despre lume se formează însă din copilărie și pot fi „adânci sau superficiale”. Odată cu înaintarea în vârstă evoluează, se completează, dar în esență rămân aceleași.
Dezamăgirea vine deplin la tinerețe când omul constată că lumea este cu totul altceva față de ceea ce își închipuise a fi. Atunci când realizează că vârsta iluziilor s-a dus și nimeni nu l-a pregătit pentru realitate:
Ceea ce tulbură mai târziu prima jumătate a vieții, adică tinerețea, care de altminteri pare atât de preferabilă bătrâneții, și o face nefericită, este goana după fericire și așteptarea sigură că trebuie să se găsească în viață. De aici se nasc speranțele veșnic înșelate și, din ele, nemulțumirea.
Cel cu însușiri „mai alese și care nu se prea ține de lume” dobândește la bătrânețe, prin experiența vieții, „simplicitatea bunului simț”. Ia lucrurile așa cum sunt.
Schopenhauer scrie:
