Ursitoarele n-au avut, se vede, grijă să însemne cum trebuie ziua și locul unde micul Mihai a văzut lumina zilei, spre bucuria iubitorilor de «cercetări științifice», dar ele au avut bunăvoința de a-l deosebi de ceilalți oameni.
Dorința de a da celui mai mare poet român o obărșie fabuloasă e firească, la fel cum e inclinarea spre fabulos și controversă, manifestată de biografi în jurul nașterii lui Eminescu, după cum observă G. Călinescu în volumul Viața lui Mihai Eminescu. Toate aceste înflăcărări ar fi putut aluneca în născociri fanteziste:
Exempli gratia – o aeriană naștere mitologică în patru cetăți deodată, pentru a simboliza întreaga conștiință românească. Din nefericire, există documente îndoielnice, care dau prilej numai la discuțiuni prozaice.
În registrul societății literare Junimea, poetul s-a înscris cu datele pe care le aflase de părinți, de care „nu era sigur”. Apare acolo că s-a născut la 20 decembrie 1849.
Ce era să spun? Iac-asta,
Mi-a făcut băiet nevasta,
Nu vă fie cu bănat.
Să-mi veniți și dumneavoastră
Că ș-așa-mi sunteți din sat.
Mihai Eminescu, Miron și frumoasa fără corp
Data de naștere la înscrierea în școala primară, trecută de părinți, era 6 decembrie 1850. După documentul din registrul de nașteri și botez pe anul 1850, din Botoșani, apare:
Data nașterii: Cincisprezece;
Luna: Ghenari;
Data botezului: Douăzeci și una;
Luna: Ghenari;
Sexul: Fiu;
Numele carele s-au dat pruncului la botez: Mihail;
Numele și pronumele, starea civilă sau meseria părinților pruncului: Dl. Gheorghi Iminovici căminar cu soția sa Ralu, proprietari;
Politiea sau satu unde s-au născut pruncul: În orașul Botoșani.
Din toată învălmășeala de date, singurul lucru sigur este că Mihai a fost botezat în ziua de 21 ianuarie 1850, la Botoșani, scrie G. Călinescu:
Un bătrân popă, Ion Stamate de la biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului), ajutat de fiul său Dimitrie, diacon, l-a vârât în cristelniță, pe vreme de iarnă, citindu-i cele de cuviință.
Mihai Eminescu, Miron și frumoasa fără corp:
L-a spălatu-l, pieptănatu-l,
La botez l-a dus pe micul,
La icoane l-a-nchinatu-l,
Un diac citi tipicul;
Când pe el veni botezul
îi trecu auzul, văzul,
Nici că-i păsa lui săracul,
Că nănașa spune crezul
și se leapădă de dracul.
Că el strigă și se strâmbă
Parc-ar fi pe o frigare.
Duhul sfânt în chip de limbă
I-a ieșit pe gur-afară.
G. Călinescu conchide:
Neexistând dar direct un document sigur, însuși actul de naștere, bunul-simț cere să păstrăm ca dată a nașterii ziua de 15 ianuarie 1850, cu observarea în privința locului că totul fiind cu putință pe această lume, n-ar fi exclus ca pruncul să se fi născut la Ipotești, fiind apoi adus și botezat la Botoșani. De altfel, când e vorba de un mare poet, puțină mitologie nu strică.
„Ursitoarele n-au avut, se vede, grijă să însemne cum trebuie ziua și locul unde micul Mihai a văzut lumina zilei, spre bucuria iubitorilor de «cercetări științifice»”, notează G. Călinescu. Au avut, s-a văzut, multă dărnicie și bunăvoința „de a-l deosebi de ceilalți oameni”.
Dar deodată din părete
Ies ursite ca pe-o poartă,
Flori albastre au în plete,
Câte-o stea în frunte poartă.
Și de-o tainică lumină
Toată casa este plină
Ce din ochii lor porni.
Peste leagănu-i se-nclină
și-ncepură a-l meni:
– Ca și leii să fii tare
și frumos ca primăvara,
Să fii gingaș ca o floare,
Luminos ca luna sara;
și iubit să fii de lume,
S-ai averi și mare nume,
Să te faci chiar împărat
și să-ți meargă astfel cum e
La ficiori din basme dat.
Zise-atunci duioasa mamă:
– Mulțămesc de câte-ascult,
Dară mulți i-or fi de samă
ș-or ave atât de mult.
Lui să-i dați ce din mulțime
N-a putut să aibă nime,
Și nespus și fără rost –
Ș-atunci zâne din nălțime
Vă sărut piciorul vost.
Zise-atunci, din ele una:
– De-o dorești cu dinadinsul,
Fie-i dat ca totdeuna
El să simt-adânc într-însul
Dorul după ce-i mai mare
N-astă lume trecătoare,
După ce-i desăvârșit
Și să-și vadă la picioare
Acest dar neprețuit.
Mihai Eminescu, Miron și frumoasa fără corp
Copilăria i-a fost cea simplă, obișnuită, trăită ca orice copil de la țară. G. Călinescu povestește:
Nu trebuie să vedem însă în copilăria celui care avea să devină cel mai mare poet al țării lui ceva miraculos și oarecum prevestitor. Este copilăria firească a unui băiat crescut la țară, fără truda ce apucă degrabă pe un fiu de țăran și cu libertatea pe care o fac cu putință o familie numeroasă și un părinte mereu ocupat pe aiurea.
[…]
Ipoteștii, sat sărăcăcios, sunt așezați într-o vale închisă de dealuri, odată împădurite… Aci, la conacul ridicat de Gh. Eminovici, și-a petrecut Eminescu copilăria.
[…]
Locuința părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de țară, dar încăpătoare și gospodărească, nu lipsit de anume eleganță rustică.
[…]
Ocolind pe frații săi – care, mai mari, se plimbau călări pe moșie – și chiar pe copiii de țărani, el bătea bucuros satele, lipsind uneori, spre supărarea părinților, câte o săptămână de acasă.
[…]
Neastâmpărat din fire, Eminescu nu era un copil dintre aceia să stea multă vreme lângă vatră, să deseneze purceluși cu cărbune, ca micul Călin din poveste. Pădurile erau pe aproape. Cu o carte și doi-trei covrigi, el dispărea de acasă înfundându-se prin codrii din împrejurimile Ipoteștilor și înnoptând pe unde putea.
Adesea se urca până la stâni.
[…]
Dintre toții frații, tovarăș de joacă nu-i putea fi cu adevărat decât cel mai puțin depărtat prin vârstă, și acesta era Ilie. Ei umpleau astfel lumea de chiot și poveste.
[…]
Un copil care urlă trarara prin curte, bătând pasul prusian, cu chivară pe cap, spre panica cotețelor, care se urcă pe șură și se ascunde în casă prin rafturile de la scrin și lăzile cu lumânări… care fuge de acasă cu zilele răscolind pădurile și stânele sau scăpa de la școală, venind pe jos și trebuie să fie alergat călare ca să fie prins, nu e niciun descreierat precoce, niciun palid trubadur solitar, ci o haimana sănătoasă, din zburdălnicia căreia talentul și natura vor scoate mai târziu un mare poet al naturii.
Mihai Eminescu, Din străinătate:
Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară
A codrului tenebră, poetic labirint;
Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniștiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice șoptiri.
Aș vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală, ce undula în flori,
Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,
Pierzându-și a sa frunte în negură și nori.
Să mai privese o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.
Combină cu amintirile lui Ioan Slavici despre Mihai Eminescu; despre neobișnuita frumusețe a sunetelor eminesciene; adaugă memeoriile lui Iacob Negruzzi despre prima întâlnire cu Mihai Eminescu; impresiile tânărului Alexandru Vlahuță: „Mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând”; și un memento.
