Conștiința românească a voit să dea celui mai mare poet al ei o obârșie fabuloasă. Dar pentru că misticismul genealogic a devenit din ce în ce mai prudent, nimeni nu se gândește ca, asemeni lui Virgiliu, care descindea pe August din miticul Aeneas, să tragă pe Eminescu din sângele balaurului din poveste, dintr-un zmeu sau măcar din Buddha. De asemeni, lipsind orice vești scrise din recea noapte scitică, rămâne oricum hotărât, că poetul nostru nu poate coborî din Brig-Belu sau nebunul Boerebist, precum nici din Zamolxe , nici din Baba Dochia. Sângele său subțire cere însă o origine aleasă, străveche și îndepărtată, fiind îndoială că un căminar moldovean și o fată de stolnic ar fi putut da ființă întristatului contemplator al Luceafărului.
Gheorghe, căminarul, avea „un mic mănunchi de principii sănătoase și nici o subtilitate ori complicație sufletească”. Și-a trimis toți băieții, pe care îi trata „cu o severitate metodică”, la Cernăuți, „la carte bună, neamțească”:
Atunci când un copil fuge de la școală, face un scandal strașnic, ia biciul în mână, pune oameni călări să prindă pe fugar și cu multă autoritate îl duce înapoi la școală, fără să se întrebe ce cauze externe sau lăuntrice au putut pricinui asemenea faptă.
A ales pentru fiecare fiu o meserie practică, să aibă „cariere care aduc bani mulți și onoare omului activ”. Îi displăceau firile contemplative, iar când „își bănuia copiii căzuți în această suferință, îi pișca cu vorba, îi cicălea, până ce-i făcea să se ascundă care încotro”. Mihai a pătimit cel mai mult. Îi plăcea să citească poezii și ajunsese să fie luat în zeflemea și poreclit «poetul».
G. Călinescu scrie:
Înghimpat adesea cu aluzii răutăcioase despre nulitatea sa, sfârși prin a evita casa părintească, așezându-se pe vacanță în vreo casă de țăran sau petrecându-și toată vara cu ciobanii la stână.
[…]
Tatăl lui înțelegea, ca multă lume respectuoasă de cultură, să-și pedepsească progenitura când nu învăța poeziile din cartea de școală, dar ca însăși odrasla sa să ajungă a face poezii, asta n-o înțelegea. Un băiat trebuie să-și facă viitorul, «să se chivernisească».
[…]
Multă vreme părintele a refuzat să creadă că e ceva de capul fiului său Mihai, până când, uimit de considerația ce i se da, se lasă biruit.
Biruința din urmă a fost a celui care vorbea de „nefolositoarea mea existență”. Omul dăinuie și altfel decât știa căminarul despre care nimeni nu ar mai fi auzit vreodată, dacă nu ar fi fost tocmai cel pe care l-a ironizat mai mult. G. Călinescu scrie:
Spre deosebire de animale, omul își conservă speța pe cale fiziologică, dar și morală, aceste principii fiind în multe privințe chiar ostile. Ei bine, ironia firii a făcut ca lunga sârguință paternă să fie înghițită de moarte și să fie salvată prin spiritualitatea neprocreatoare a poetului Eminescu, fără de care uitarea ar fi șters numele de pe crucile tuturor.
Adaugă „Și-n toate ale lui o expresie de nespusă bunătate”, Eminescu în amintirile lui Vlahuță, Iacob Negruzzi despre prima întâlnire cu Mihai Eminescu; combină cu „Ceea ce va rămânea pururea din Eminescu” și o esență – O tărie de vorbe vii, sonore și sugestive.
